Call of Duty: Modern Warfare 4
Peninsula Coreeană – un tărâm al păcii și înțelegerii între popoare
Frate, lumea nu învață niciodată nimic din lecțiile trecutului! În ultimii 25 de ani, Datoria ne-a Chemat să luăm parte la tot felul de conflicte majore, mai mult sau mai puțin pasionante. La unele am răspuns prezent, de la altele am dezertat, poate și din cauză că pasiunea multora dintre noi pentru Modern Warfare s-a mai estompat odată cu progresia cifrelor romane. Dar, ce să vezi: nici nu s-a risipit bine praful ridicat de ultimele conflicte, că undeva, în Coreea, spiritele se încing din nou! Nordul bagă bețe tot mai groase prin gard, Sudul își ține trupele în alertă de trei generații, iar marile puteri ale lumii pregătesc aceleași discursuri diplomatice cu limbă de lemn, transmise din tată-n fiu. Da, genul acela de declarații și înțelegeri scrise cu care, de obicei, după ce te ridici de la masa negocierilor, te poți șterge la cur după ce ai luat primul colț.
Așadar, peninsula dă în clocot, rachetele devin tot mai amenințătoare, arde Cluju' și Feleacu’, nu mai găsești deloc soju la birt, iar omuleții verzi au început să testeze bocancii Viper Predator cumpărați de la români. Ce poate merge prost? La naiba, cum spunea Margareta Nistor cu gura unui Arnold devenit soprană... chiar totul! Se subînțelege că aici intri tu în scenă, pentru că, dacă există cineva capabil să rezolve o criză internațională cu mitraliera și grenadele din dotare, atunci acela poți fi doar tu: soldatul coreean literat, care nu știe și nici nu vrea să folosească măcar o dată termenul „sibal”, de la coada legendarei vaci de Hanwoo.

Cine cu cine se bate?
De data aceasta, îți bagi picioarele în bocancii lui Park Hyun Jun, un tânăr soldat sud-coreean care are parte de un botez al focului ceva mai puțin ortodox. Alături de camarazii săi, Park iese la o mică sesiune de shopping, dar se trezește în mijlocul unei invazii nord-coreene de toată frumusețea, într-un conflict care transformă orașele în ruine și liniile frontului în abatoare.
Dar Hyun Jun este doar o față a monedei, pentru că, în scurt timp, își face apariția un invitat special: neprețuitul John Price, bătrânul lup de mare ajuns între timp pe lista neagră a persoanelor indezirabile. După evenimentele precedente, fostul comandant al Task Force 141 lucrează acum pe cont propriu. Vânat de foști aliați și mânat de o sete neostoită de răzbunare, Price încearcă să-și croiască drum printr-o lume în care vechile reguli nu mai par să conteze. Numai că, în căutarea unei arme capabile să schimbe radical balanța puterii, ajunge să bată palma cu personaje pe care, în alte împrejurări, probabil le-ar fi trimis direct pe veșnicele plaiuri ale vânătorii. Printre ele se numără și Valeria Garza, cunoscută mai bine drept El Sin Nombre, șefa cartelului Las Almas. Deh, scopul scuză mijloacele: când nu mai ai prieteni printre oamenii legii, începi să-i cauți printre cei care fac legea după cum „vrea” mușchii lor.

Iar dacă toate acestea nu erau suficiente, în peisaj își face apariția și un individ misterios, cunoscut sub numele de The Archer, care pare să joace într-un cu totul alt film. Are o apariție aproape fantomatică și intră cu adevărat în scenă abia în a doua parte a jocului, rămânând destul de absent din prima jumătate a poveștii. Cum se leagă toate aceste fire narative și cine va ajunge să tragă sforile în noul conflict internațional? Aici lucrurile devin ceva mai complicate, iar scenariul nu reușește întotdeauna să valorifice potențialul personajelor. Cert este că te așteaptă un program work and travel mai amplu decât ți-ai imaginat, cu opriri în Coreea de Sud, Coreea de Nord, Coreea de... pardon, New York, Paris și Mumbai.

Două jocuri într-unul singur?
Prima problemă care mi-a sărit în ochi ține de campanie, împărțită între două filosofii de design destul de diferite, rezultând un cocktail care nu reușește întotdeauna să-și găsească identitatea. Pe de o parte, avem rețeta clasică Call of Duty: misiuni liniare, puternic scriptate, cu momente explozive și regie de blockbuster hollywoodian, în care totul se întâmplă exact când trebuie. Pe de altă parte, apar misiunile „Open Combat”, desfășurate pe hărți întinse, unde ai libertatea de a alege ordinea obiectivelor și modul în care te apropii de adversari (stealth sau atac frontal). Te poți strecura prin spatele liniilor inamice, poți dezactiva instalații, căuta echipamente sau, dacă te ia valul și te-ai trezit cu fața la cearceaf, poți intra în adversari ca-n brânză.

Acum, din câte țin eu minte, o campanie Call of Duty memorabilă se baza pe tensiune colectivă, coregrafie militară și momente șocante, atent regizate. Numai că, odată cu introducerea misiunilor deschise și a unei libertăți care pare adăugată mai degrabă de dragul bifării unei funcții moderne, povestea își pierde din urgență, iar personajele devin simple avataruri care aleargă bezmetice pe hartă. Nici ritmul misiunilor nu este tocmai constant, alternând între faze lente și secvențe de război haotice. Campania te aruncă de la misiuni convenționale, masiv regizate și spectaculoase, pe frontul din Coreea, direct în operațiuni de spionaj nocturn și gherilă desfășurate în umbră, alături de Price. Cele două fire narative au personalități distincte, iar tranzițiile dintre ele nu sunt întotdeauna suficient de bine construite pentru a păstra continuitatea și intensitatea poveștii.

Misiune: Traffic
Ajuns aici, mi s-a ridicat o sprânceană: este misiunea în care am regăsit feeling-ul clasicelor Call of Duty. Într-una dintre secvențele desfășurate pe străzile Parisului, ajungi la volanul unei dube lansate cu viteza unui TGV, în mijlocul unei urmăriri spectaculoase și pline de adrenalină. Străzile Parisului sunt perfect modelate: clădirile, magazinele și piețele sunt redate cu foarte multă atenție la detalii, iar atmosfera capitalei franceze este surprinsă excelent.
Luptele de pe stradă și cele din tuneluri, unde spațiul îngust și schimburile de foc te țin permanent în priză, continuă apoi pe autostradă, într-o succesiune de confruntări cu explozii, vehicule și suficient haos cât să uiți pentru câteva minute că te afli în fața PC-ului și nu în mijlocul Parisului. Totul se desfășoară cu o viteză amețitoare: tragi în toate părțile, se trage asupra ta din toate părțile, iar duba transformă bulevardele în piste de bowling. Mi s-a părut cel mai distractiv nivel din joc, mai ales că este vorba despre Paris, unde celebra expresie franceză à la légère pare să fi fost interpretată ceva mai... literal. Spun asta pentru că există un contrast izbitor între nebunia pariziană și dramatismul secvențelor din Coreea de Nord. Acolo ți se cere să iei în serios ororile războiului, aproape că-ți vine să plângi la vederea sătenilor obidiți; aici ești invitat să te bucuri de spectacolul unei urmăriri prin Paris, cu pietoni pe post de popice. Și când mă gândesc la ce prost șofer sunt, la câte chioșcuri de presă am luat pe sus și la câte terase și pietoni am călcat, încep să mă gândesc serios să fac o vizită în confesional. Ca o chestie personală, toată nebunia asta mi-a trezit o poftă nevinovată de un nivel open în care să pot coborî din duba morții din când în când, să răsfoiesc revistele din chioșcuri sau să mă așez liniștit pe o terasă, la o cafea și un croissant. Doar e Paris, ce naiba?!

Odată ce ai terminat Traffic, trecerea de la o secvență atât de intensă la o misiune ca Gone Dark se simte destul de abrupt. Nu apuci să te încălzești bine cu atmosfera unei operațiuni că te trezești aruncat în alta, cu alte reguli, alt ritm și o filosofie de gameplay diferită. Contrastul este atât de pronunțat încât seamănă mai degrabă cu schimbarea programului între Asia Express și Insula Iubirii decât cu o evoluție firească a poveștii. Această tranziție bruscă afectează ritmul narativ și îți lasă impresia că jocul pare indecis dacă vrea să fie un simulator tactic deschis sau un film de acțiune liniar.
Misiune: Gone Dark
Sistemul de luptă corp la corp din noul Modern Warfare 4 mi se pare o experiență destul de frustrantă, căci încearcă să introducă mecanici de blocare, parare și contraatac care, în loc să facă luptele mai dinamice și mai realiste, ajung uneori să le transforme în confruntări rigide și repetitive. Sincronizările sunt atât de pretențioase încât te întrebi dacă joci Call of Duty sau încerci să obții centura neagră în QTE-uri. Un exemplu relevant este misiunea Gone Dark, în special confruntarea dintre Price și Ghost, care evidențiază limitele acestui sistem prin sincronizarea dificilă a atacurilor și blocajelor, precum și prin rigiditatea animațiilor. În anumite momente, ai impresia că pierzi controlul asupra confruntării, iar succesul depinde mai mult de respectarea unui anumit ritm impus de joc decât de reflexe și îndemânare. Deși introducerea unor mecanici mai complexe de luptă corp la corp este o idee binevenită, implementarea ar avea nevoie de mai multă fluiditate, de un control mai precis și de animații care să nu sacrifice libertatea jucătorului. În forma actuală, aceste confruntări riscă să transforme momentele care ar trebui să fie intense și spectaculoase în experiențe obositoare și lipsite de satisfacție.

Misiune: Stranded
În Stranded, echipa lui Park ajunge în spatele liniilor inamice, într-o zonă înzăpezită din Coreea de Nord. Aici trebuie să aduni resurse, să meșterești echipamente, să-ți îmbunătățești armele și să rezolvi trei obiective principale, fără să fii obligat să urmezi un traseu prestabilit. Practic, o mică excursie turistică prin teritoriul inamic, unde ai libertatea să explorezi și să alegi cum abordezi fiecare situație. O schimbare binevenită față de coridoarele clasice presărate cu adversari, cel puțin la prima vedere.
Numai că, după câteva minute de hoinărit prin zăpadă și scotocit prin clădiri, începi să te întrebi dacă nu cumva ai uitat că te afli în mijlocul unei operațiuni militare. În loc să simți presiunea unei misiuni desfășurate în spatele liniilor inamice, ajungi să te ocupi de obiective secundare, să cauți lăzi cu echipament și să verifici fiecare colțișor al hărții, de parcă scopul vieții tale este să faci cumpărături într-un sătuc nord-coreean. Nu că astfel de mecanici ar fi neapărat rele, însă integrarea lor în campanie pare destul de forțată.

Parkour și arme
Sistemul de mișcare a primit o binemeritată revizie: deplasarea este mai fluidă, alunecările își păstrează elanul, iar obstacolele pot fi escaladate mai natural, inclusiv cu ajutorul unui sistem îmbunătățit de agățare de margini. Marea noutate este Supine Slide, o manevră prin care poți aluneca pe o distanță mai mare și ajungi întins pe spate, gata să surprinzi adversarii din spații înguste, chiar dacă acest lucru îți penalizează ușor viteza cu care ridici arma pentru a ținti. Ai parte și de mai multă verticalitate, grație câtorva elemente de parkour, ceea ce îți permite să abordezi confruntările ceva mai dinamic.
La capitolul armament, lucrurile stau foarte bine. Puștile și pistoalele au beneficiat de îmbunătățiri atât în privința animațiilor, cât și a sunetelor și a senzației transmise la fiecare apăsare a trăgaciului. Fiecare foc are greutatea lui, reîncărcările sunt animate convingător, iar accesoriile disponibile prin Gunsmith îți oferă suficientă libertate pentru a-ți configura jucăriile din dotare. Îți poți pregăti armele în funcție de stilul de joc, fie că preferi să te apropii discret de adversar, fie că ai impresia că rezolvarea oricărei probleme implică o cantitate generoasă de plumb. Și, dacă tot veni vorba de jucării, sper că nu v-ați atașat prea tare de vreuna dintre ele, fiindcă pe parcursul campaniei s-ar putea să le schimbați al naibii de des.
O noutate interesantă este sistemul Apex Attachments, prin care fiecare armă compatibilă primește propriul accesoriu special, deblocat după ce o duci la nivelul maxim. Aceste modificări se echipează separat de accesoriile obișnuite și beneficiază de un slot dedicat în Gunsmith, fără să consume unul dintre cele cinci sloturi standard. Există însă și un compromis: unele Apex Attachments blochează anumite categorii de accesorii normale. În schimb, pot modifica radical felul în care folosești armele, adăugând funcții neobișnuite, de la lansatoare integrate și dispozitive cu impulsuri electromagnetice până la arme albe cu acces rapid.
Și sistemul Gunsmith a trecut printr-o renovare binevenită: fiecare accesoriu standard se deblochează o singură dată și devine disponibil pentru toate armele compatibile. Astfel, nu mai ești obligat să crești nivelul fiecărei arme doar pentru a obține aceeași lunetă sau același amortizor. Cu peste 500 de accesorii standard, posibilitățile de personalizare sunt generoase, dar pentru cei care nu au chef să transforme meniurile într-un al doilea loc de muncă există Gunny, un asistent care propune configurații pentru lupte de aproape, distanțe medii sau schimburi de focuri de la distanță, folosind echipamentul deja deblocat.
Per total, sistemele de mișcare și personalizare sunt printre cele mai solide elemente ale jocului. Nu toate noutățile schimbă radical experiența, dar contribuie la un gameplay mai fluid și la o flexibilitate mai mare în confruntări. Iar asta contează, mai ales într-un shooter în care senzația armelor și mobilitatea jucătorului fac adesea diferența dintre o confruntare reușită și un drum scurt către reload.

Multi cu di tăti
Multiplayer-ul rămâne, bineînțeles, una dintre principalele atracții ale pachetului. La lansare avem 12 hărți complet noi pentru confruntările 6v6, construite în medii suficient de diferite încât să nu ai impresia că alergi prin același decor, doar cu altă zugrăveală. Unele favorizează confruntările directe, altele te îndeamnă să ocolești, să profiți de culoarele laterale sau să-ți cauți un colțișor de unde poți trimite adversarii direct la respawn. Există un echilibru destul de bun între spațiile strâmte, unde puștile de asalt și SMG-urile își fac de cap, și zonele deschise, în care lunetiștii își pot exersa meseria de suflet.
Pe lângă modurile consacrate, Frontline aduce o mică schimbare de ritm: jucătorii reapar întotdeauna în baza echipei lor, aflată la unul dintre capetele hărții. În plus, eliminările obținute în afara bazei adversarilor valorează mai mult, încurajând echipele să avanseze în loc să se baricadeze fiecare în propria jumătate de hartă. Pare o ajustare banală, dar reduce situațiile în care un adversar apare ca prin minune în spatele tău, exact când te simțeai mai în largul tău.

Inflation vine cu o idee proaspătă: adversarii eliminați lasă în urmă bani pe care îi poți colecta, însă cu cât strângi mai mulți, cu atât devii High Value Target. Dacă depășești un anumit prag, poziția ta este dezvăluită ambelor echipe, iar la moarte ți se duce pe apa Sâmbetei o parte din agoniseală. E genul de mod în care lăcomia te poate costa scump, ceea ce, dacă stai să te gândești oleacă, e o lecție sănătoasă și în afara jocului.
Gunfight, în schimb, păstrează rețeta confruntărilor tactice pe runde, cu o singură viață pentru fiecare jucător și același echipament pentru toți participanții, care se schimbă o dată la două runde. Aici nu prea ai unde să te ascunzi în spatele unui loadout supradimensionat: contează reflexele, coordonarea și cât de bine te descurci cu ce-ți pică în mână.

DMZ
Pentru cei sătui de haosul din 6v6, Infinity Ward readuce în prim-plan DMZ, propria interpretare a genului extraction shooter, desfășurată în zona de excludere Hajin, în Peninsula Coreeană. Rețeta rămâne familiară: intri singur sau în echipă, înfrunți soldați controlați de AI și alți jucători, îndeplinești misiuni și încerci să ajungi la extracție cu prada întreagă. Între raiduri te întorci în Forward Operating Base (FOB), un hub unde îți gestionezi inventarul, îți pregătești echipamentul, folosești imprimanta 3D pentru a confecționa diverse obiecte și îți dezvolți treptat baza. Modul are câteva idei interesante: boși PvE zdraveni, posibilitatea de a cumpăra informații despre ținte valoroase și activități care te scutesc de eterna vânătoare prin sertare și dulapuri. Poți chiar să te infiltrezi cu echipament gratuit, dacă nu vrei să riști prea mult din arsenalul adunat până atunci. Există, desigur, și riscul de a pierde echipamentul la o extracție eșuată, dar sistemele de recuperare mai îngăduitoare atenuează considerabil lovitura.

DMZ încearcă să găsească un echilibru între riscul pierderii și frustrarea de a o lua de la capăt, dar sistemele sale de recuperare nu elimină complet consecințele unei înfrângeri. Banii din Bank și experiența câștigată rămân în siguranță, iar un operator eliminat poate fi recuperat contra cost, păstrându-și trăsăturile, dar nu și echipamentul. Înțeleg intenția: nimeni nu vrea să transforme fiecare înfrângere într-o corvoadă administrativă. Totuși, pentru un mod construit în jurul riscului și al recompensei, prea multe plase de siguranță ajung să dilueze tensiunea. E o abordare prietenoasă cu începătorii, dar s-ar putea să-i lase pe veteranii genului cu impresia că miza nu este chiar atât de mare pe cât ar trebui.

Chemarea Concluziei
În ciuda bâlbâielilor identitare, Modern Warfare 4 rămâne un pachet consistent, cu suficiente momente spectaculoase și mecanici bine puse la punct cât să-ți amintească de ce seria Call of Duty încă are atâția fani. Campania oferă câteva secvențe excelente, chiar dacă pune uneori accentul prea mult pe stealth pentru gusturile mele, multiplayer-ul aduce o doză bunicică de adrenalină, iar DMZ reprezintă o alternativă interesantă pentru cei care vor să încerce ceva diferit de clasicele confruntări 6v6. Gunplay-ul este în continuare la înălțime, armele se simt excelent, mobilitatea a primit îmbunătățiri binevenite, iar sistemele de personalizare îți oferă suficiente motive să mai pierzi câteva ore prin Gunsmith. Pe de altă parte, nu toate experimentele eclectice sunt niște reușite, iar uneori ai impresia că Infinity Ward a vrut să pună prea multe jucării în aceeași cutie, fără să se gândească dacă încap toate acolo.
Există, așadar, dorința de a încerca lucruri noi și câteva reveniri binevenite la formula care a consacrat seria. Poate că nu avem parte de acel Call of Duty memorabil pe care îl așteptăm de ani buni, însă avem un joc bun, distractiv și suficient de bogat în conținut cât să ne țină ocupați multă vreme. Nu toate componentele sunt la fel de reușite, dar cele care funcționează o fac suficient de bine încât să mai treci cu vederea câteva neajunsuri. Iar dacă, după toate astea, încă mai ai chef să te întorci în joc, înseamnă că băieții de la Infinity Ward au nimerit multe ținte.