Need for Speed II (1997): mai mult, mai rapid, mai gol
A doua parte a luat tot ce definise originalul și a împins pedala mai tare, uneori în direcții bune, alteori în direcții care au sacrificat exact ce făcea primul joc special. Need for Speed II a apărut în 1997, într-o perioadă în care jocurile de curse pe PC se înmulțeau și concurența devenea serioasă, iar EA a răspuns cu o abordare de tip mai mult înseamnă mai bine.
Mașinile au devenit mai exotice, mai rare, mai spectaculoase. Ford GT90, Ferrari F50, McLaren F1, Lamborghini Countach, o colecție de vise pe patru roți care aluneca vizibil dinspre autenticitate spre fantezie pură. Traseele au devenit mai lungi, mai variate și mai imaginative, ducându-te prin peisaje care mergeau de la ruine antice la canioane la orașe futuriste. Vizual, jocul era impresionant pentru 1997, mai ales varianta Special Edition care a adăugat suport pentru accelerare 3D prin Glide și a arătat de ce erau capabile plăcile Voodoo la momentul respectiv.
Problema, și e o problemă pe care o simți clar comparând cu originalul, e că Need for Speed II a pierdut o parte din sufletul primului joc în goana după spectacol. Fizica a devenit mai arcade, mai permisivă, mai puțin interesată să simuleze greutatea reală a unei mașini. Pentru unii a fost o îmbunătățire, pentru cei care apreciaseră seriozitatea originalului a fost o diluare. Iar absența poliției din ecuație, într-un joc care moștenea o serie ce introdusese urmăririle, a lăsat un gol pe care mulți l-au simțit.
E un joc de tranziție, momentul în care seria încă își căuta identitatea reală și oscila între simulare și arcade fără să se decidă complet. Special Edition rămâne relevantă istoric ca vitrină tehnologică a erei Voodoo, iar pentru nostalgici are momentele ei. Dar retrospectiv, Need for Speed II e mai degrabă o notă de subsol între originalul care a pus bazele și partea a treia care avea să definească în sfârșit ce vrea seria să fie.
Pentru că partea a treia a fost cea care a adus poliția înapoi și a schimbat totul.
