Ceea ce urmează în paragrafele următoare este un soi de struțocămilă. Nu e nici review exhaustiv, nici editorial, ci mai degrabă o imagine de ansamblu. În momentul în care citești aceste rânduri, Black Ops 6 este deja lansat și m-am gândit la sugestia fratelui Remush să fac o scurtă trecere în revistă la niște titluri Call of Duty mai moderne. Am ales reboot-ul trilogiei Modern Warfare. Strict din punct de vedere al campaniilor, un pic de background și gameplay, fără multiplayer, zombies sau alte bazaconii de Warzone. Nu mai am 12 ani să mă intereseze ce K/D ratio am în multiplayer, și tind să cred că majoritatea cititorilor noștri preferă o experiență singleplayer. Acestea fiind zise…
Modern Warfare I – promisiunea
Prin prisma lui Call of Duty: Modern Warfare(2019), Infinity Ward și-a propus să readucă mini-seria înapoi în perioada sa de glorie(circa 2007-20011). Duse sunt momentele în care ești înarmat până-n dinți cu arme futuriste, sau cele în care erai îmbrăcat în costume de tip exoschelet și făceai parkour țopăind pe pereți aidoma prințului cu persanele. Acum revii la baze, ești din nou cu ciubota pe pământ, atmosfera este una mai tactică, mai metodică, iar ritmul este unul lent, calculat. În Modern Warfare nu te vei simți ca un erou american de blockbustere pompat cu steroizi, chiar din contra, în multe cazuri pe parcursul campaniei vei simți că nu ai fost destul de bun, că puteai face mai mult să salvezi situația(vezi secvențele în care te încearcă niște sentimente de deznădejde și anxietate în timp ce joci cu răcanul ofițer CIA Alex și sergentul Kyle Garrick).
Pe parcursul celor șase-șapte ore de joc, am ajuns să îndrăgesc noii membri, căci majoritatea personajelor sunt noi. De-a lungul campaniei mai sunt presărate ici-colo mici mențiuni despre personajele și întâmplările din originala serie Modern Warfare, dar în cazul de față avem de a face cu un reboot al francizei de la început până la sfârșit, nu remake.
Trecând înainte și înapoi printre personaje, vei descoperi noile fețe: ofițerul CIA Alex și sergentul SAS Kyle Garrick deja menționați și comandanta rebelilor, Farah Ahmed Karim. Alex se trezește îmbârligat în acțiunile de insurgență alături de Farah, luptând împotriva infiltrației ruse din fictiva republică Urzikstan, iar într-o altă parte a lumii, sergentul Garrick și celebrele trupe SAS încearcă să facă ordine în urma oribilelor atacuri teroriste din Londra. Alături de britanici, vom întâlni o figură clasică, o adevărată piatră de temelie în serie, pe căpitanul mustăcios, iubitor de trabucuri și MP5 cu amortizor, inegalabilul John Price, care servește drept liant care ține unită toată această echipă extinsă. Înainte de a putea juca campania, aidoma vechii serii, trebuie să fii de acord cu o notificare care te avertizează asupra conținutului explicit, care te poate afecta la corason. Call of Duty: Modern Warfare este plin de momente fără filtru, cum ar fi atentate teroriste soldate cu victime umane, iar in aceste momente, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la controversata și infama misiune „No Russian” din Call of Duty: Modern Warfare 2(2009). Tragedii și atrocități prezentate în joc, precum atacul terorist de la Piccadilly Circus și copiii care mor în bombardamentul din Urzikstan, se întâmplă și în viața reală. Dacă Modern Warfare vrea să ne arate aceaste tragedii, astfel încât să tragă un semnal de alarmă ca să putem înțelege mai bine prin ce trec unii oameni în realitate, eu zic că a reușit.
O altă chestie ce le-a ieșit și de data asta este implementarea de misiuni, să le spunem, memorabile. Nu greșesc dacă spun că „All Ghillied Up” este una dintre cele mai emblematice misiuni din istoria FPS-urilor moderne. Acum, o misiune din prima parte a jocului intitulată sugestiv „Clean House” iese în evidență prin acuratețea cu care este redată și amplasarea acesteia într-un decor urban, realist, contemporan. Price și Garrick, alături de un detașament SAS, se infiltrează într-o clădire rezidențială, cu scopul de a elimina teroriștii membri Al-Qatala, responsabili de bombardamentul din metrou. Toată misiunea ești cu nervii întinși la maxim, pe măsură ce treci dintr-o cameră în alta, nu vei ști niciodată cine sau ce te așteaptă în spatele ușii și vrând-nevrând jocul te face să te gândești de două ori înainte de a apăsa pe trăgaci. Secvența cu femeia care, aparent, aleargă să-și pună la adăpost copilul, dar defapt, aceasta înhață un pistol mitralieră ascuns, e unul dintre acele momente în care jocul pune pauză acțiunii și te obligă să iei o decizie rapid. Ce faci? Tragi sau aștepți? În gameplay-ul inițial, uneori am avut dreptate să nu deschid focul imediat, fiind vorba într-adevăr de un civil non-combatant, alteori m-am trezit cu rafală de mitralieră în meclă. În orice caz, e o misiune excelentă, care m-a dus inevitabil cu gândul la intervenția trupelor SAS din 1980, în asediul ambasadei Iranului de către o facțiune separatistă compusă din arabi iranieni.
Din punct de vedere al poveștii, avem trei facțiuni una împotriva celeilalte: forțele aliate din SUA/Marea Britanie care fac echipă cu luptătorii lui Farah; ocupanții ruși ai Urzikstanului conduși de Roman Barkov; și gruparea teroristă Al-Qatala condusă de Omar „Lupul” Sulaman. Diverse răsturnări de situație de-a lungul campaniei schimbă dinamica dintre cele trei facțiuni și începi să vezi printre rânduri, dar nu voi intra la spoilere. Jocul ocazional ne prezintă frânturi vechi din povestea lui Farah și a fratelui ei Hadir și aceste secvențe le joci ca Farah (în cea mai mare parte). Oricare altă misiune schimbă perspectiva între Alex și Kyle Garrick. Mi-a plăcut personajul lui Farah, povestea ei și lupta ei împotriva rusului. Cumva nu e tipic pentru Call of Duty să scoată la înaintare figuri de femei la conducerea vreunei grupări revoluționare, dar ne putem uita la grupările de femei kurde care au luat arme împotriva scursorilor ISIS, așa că precedent în realitate este, și chiar bine fondat.
Tehnic vorbind, Infinity Ward a creat un nou engine grafic, care este evident din primele cadre ale jocului. Cinematicile sunt impecabile, aproape de foto realism. Animațiile faciale ale fiecărui personaj sunt redate în detaliu minuțios, ceea ce amplifică senzația de life-like a protagoniștilor. Controlul este excelent, aidoma graficii și efectelor audio, iar manevrarea armelor și trasul cu acestea este o adevărată plăcere. Jocul îți permite să fixezi arma pe suprafețe plate sau pe după colțurile vreunui zid, ca o modalitate de a stabiliza focul și de a îmbunătăți acuratețea. Funcția mea preferată de chițibușar ce sunt, este reglarea modului de foc, automat sau foc cu foc, și mă bucur că e prezentă. Armele se comportă și sună foarte realist și satisfăcător. Când tragi cu cu mitraliera e o experiență total diferită față de pușca cu lunetă sau pistolul mitralieră. Cumva, Infinity Ward s-a autodepășit la acest capitol.
Call of Duty: Modern Warfare se joacă în mod constant cu percepția jucătorului în a determina cine este bun și cine este rău, cu atât mai intens în momentele în care te deplasezi tacticos din cameră în cameră, iar în aceste misiuni, m-am confruntat cu decizia instantanee de a determina dacă persoana din spatele fiecărei uși este un civil noncombatant sau mânuiește o armă. Asta ca să nu mai vorbesc despre marele semnal de alarmă pe care Infinity Ward îl scoate în evidență în ceea ce privește terorismul modern. Nu ar fi treaba unui studio de jocuri să se ocupe de așa ceva, dar se pare că jocul video este un mediu fertil care propagă astfel de mesaje, care ajung mult mai bine la generația tânără. Modern Warfare prezintă una dintre cele mai bune campanii din îndelunga serie, plină de politici complicate, răsturnări de situație și momente de violență necenzurată. Este o lume ambiguă și gri din punct de vedere moral în care e imposibil să stai de partea băieților buni dacă vrei să fii eficient.
Modern Warfare II – progresia
Call of Duty: Modern Warfare II te plimbă, deloc surprinzător, mai prin toată lumea și te pune să lucrezi cu un grup divers de aliați. Adesea vei schimba perspectiva, după cum era de așteptat, dar de cele mai multe ori te vei afla „lucrând” cu britanicii, yankeii, și mai nou cu forțele speciale mexicane. Spre entuziasmul multor jucători, Ghost se întoarce și își etalează statutul de erou de acțiune deja cimentat. Gaz se întoarce și el, iar Farah are și ea un mic rol alături de noii recruți Alejandro și Rodolfo. Soap MacTavish și echipa „clasică” din regatul Majestății Sale au o reuniune aici și, în cea mai mare parte, funcționează. Mi-aș fi dorit ca accentul scoțian al lui Soap să nu fie atât de forțat pe alocuri, poate era mai bine să găsească un scoțian neaoș să-i facă voice acting-ul, nu un britanic. În fine.
Jocul începe, literalmente, exploziv, căci prin ochii lui Ghost, vei dirija o rachetă tactică în capul unui general iranian aflat în cârdășie cu rușii. Antagonistul și răul principal este secundul defunctului iranian, maiorul Hassan, dar de-a lungul jocului avem parte și de alți „răi mai mici”, deja standardizați, cum ar fi cartelurile mexicane și omniprezenții ruși. Acest casting face ca Modern Warfare II să pară un stereotip pentru un shooter militar modern, dar jocul nici nu încearcă să pară ceea ce nu este. În ciuda acestui fapt, campania mi-a plăcut destul de mult și am descoperit câteva momente la care nu mă așteptam. La fel ca în predecesor, americanii nu sunt ridicați în slăvi, nu sunt eroii de serviciu și nici polițiștii planetei, ceea ce a fost un motiv fumat mult de tot de-a lungul anilor, în aceste tipuri de jocuri.
Din start, e clar că povestea nu e un best seller, ci seamănă mai mult cu un film de acțiune marca Hollywood în care îți poți opri mintea și pur și simplu să te bucuri de spectacolul prezentat. Întâlnești elemente precum prietenie, dramă, câte o răsturnare de situație ici-colo, și momente de moralitate îndoielnică în care joci înafara regulilor pentru a îndeplini obiectivele. Dacă ar fi să descriu campania lui Modern Warfare II în câteva cuvinte, acestea ar fi playing it by the numbers, căci jocul nu-și leapădă moștenirea și probabil nici nu vrea asta. Da, e clar că Modern Warfare II reciclează idei și concepte din trilogia originală, dar nu m-a deranjat în mod special acest fapt. Din contră, nostalgia m-a cuprins pe alocuri. Vei oferi sprijin aerian din fortăreața zburătoare AC130, vei asalta clădiri sub adăpostul întunericului, ajutat de ochelarii de vedere pe timp de noapte, vei lua parte la secvențe de urmăriri cu vehicule.
Varietate în misiuni este, atât ca gameplay cât și ca locații. Odată ai de eliminat lunetiști de la distanțe apreciabile, altă dată stai în cover și scoți capul tacticos să mai slobozi câte un cartuș către inamic. Cine e mai sneaky de fel, are ocazia să se manifeste și să se furișeze atât prin complexuri mari în aer liber, cât și prin interioare, din cameră în cameră, ba chiar și sub apă la un moment dat. Secvențele mai action, sunt prezente și ele, sunt momente în care conduci vehicule ca mai apoi să sari acrobatic, în mers, dintr-unul în altul, să cobori în rapel de pe clădiri sau să oferi sprijin aerian de la sol(prima misiune e cea mai elocventă în acest caz, când controlezi direct și traiectoria rachetei). Asta ca să nu mai menționez secțiunile în care dirijezi un NPC prin nivel sau să meșteșugești anumite obiecte. Momentele de genul, presărate prin gameplay te fac să simți că încerci ceva nou din când în când, chiar dacă majoritatea timpului împarți plumbi oricui îți stă în cale, iar prin urmare nu pot să spun că m-am plictisit pe durata campaniei.
O misiune care m-a prins și de care îmi amintesc cu drag este Dark Water, în carete infiltrezi pe o platformă petrolieră în care se află o rachetă balistică, ca mai apoi să te urci într-o barcă de desant, să urmărești vasul de tip cargo ce dă să scape cu butoanele de comandă ale rachetei, iar la urmă să te străduiești să îți menții echilibrul și în același timp să elimini inamici, traversând vasul cu containere scuturat de furia valurilor.
Alte secvențe memorabile le-am întâlnit în misiunea Recon by Fire, cu inspirație clară din clasicul All Ghillied Up. După atâta alergătură și foc de armă neîntrerupt, misiunea vine ca o oază de respiro, ritmul se transformă din frenetic în tactic, ești imersat și te simți ca un trăgător de elită silențios, în timp ce Price îți comunică țintele și corecțiile după fiecare foc.
O doză zdravănă de varietate întâlnim și la capitolul arsenal. Veteran al genului FPS fiind, mereu sunt încântat când pot să manevrez un număr cât mai mare de ustensile pogorâtoare de îngeri, iar Modern Warfare II are un gunplay realist, bine pus la punct și multe piese de armament cu care să te joci, aidoma predecesorului. Fiecare piesă are un control intuitiv și animații specifice, iar până la sfârșitul campaniei vei deveni un maestru în trasul la căpățână. În schimb, armele nu sunt licențiate, adoptând denumiri fictive, dar deja nu cred să fie cineva să nu recunoască un Kalashnikov, un M4 cu atașament M203, un MP5, etc. De data aceasta armele par să urmeze o tentă mai realistă, pentru că doboară inamicul din mai puține gloanțe, apropiindu-se de statutul de simulator militar. Reversul medaliei este că și tu o încasezi mai repede, cu atât mai mult pe niveluri de dificultate mai ridicate.
Infinity Ward și-a perfecționat cu adevărat meșteșugul cu MWII. Acuratețea vizuală și efectele impecabile de sunet continuă direcția setată de predecesor. Mediul înconjurător este redat clar, aproape de fotorealism, cu multă atenție la detalii. Același nivel de detaliu este păstrat pe parcursul celor 17 misiuni ale sale. Într-o secvență, mergi printr-un tunel, iar texturile de mediu combinate cu ceața volumetrică și lumina care pătrunde prin aceasta păreau al naibii de veridice. Acest aspect combinat cu o direcție audio de top, a făcut din campanie o experiență verosimilă.
Mi-a plăcut campania lui Modern Warfare II și am simțit-o ca pe o progresie calitativă a predecesorului. Nu a fost o călătorie fără de cusur, dar secvențele cu un nivel ridicat de acțiune combinate cu un gunplay de top și design audio/vizual au depășit cu mult orice misiune mai monotonă strecurată pe ici pe colo.
Modern Warfare III – decăderea
Toate ca toate, dar înainte să-l poți juca, Modern Warfare III necesită, în mod halucinant, 246 Gb de spațiu pe disc; iar în acest spațiu intră obligatoriu Call of Duty Modern Warfare II, Warzone și Call of Duty Modern Warfare III. Dacă te uiți, de curiozitate, la dimensiunea fișierului MWIII, acesta este foarte mic în comparație cu toate celelalte fișiere descărcate, cam 26 GB, ceea ce te face să te întrebi, pe bună dreptate, dacă nu cumva Modern Warfare III este un DLC al lui Modern Warfare III, cu preț de joc întreg. La o adică, majoritatea asset-urilor lui MWIII provin din Modern Warfare II și Warzone, ceea ce înseamnă lene din partea Sledgehammer și Infinity Ward, sau deadline-uri drastice impuse acestora de către flămânzii de la Activision. Da, mai degrabă ultima afirmație.
În acest caz, campania Modern Warfare III umblă pe o linie subțire între mediocritate și dezamăgire totală. Ceea ce mă așteptam să fie un story decent și o campanie captivantă, având în vedere tonul creat de predecesori, s-a transformat într-o mizerie narativă plictisitoare și lipsită de coeziune. Având loc după evenimentele din Modern Warfare II, Modern Warfare III ia în vizor gruparea teroristă ultranaționalistă Konni, condusă de Makarov cu planurile lui debile de teroare globală. Datorită naturii acestei amenințări, Task Force 141 e scoasă la înaintare pentru a o neutraliza. Din păcate, Makarov nu are suficient screen time pentru a se stabili drept marele personaj negativ, răul pe care trebuie să-l elimini, mai degrabă, jocul merge pe ideea că jucătorii veterani își amintesc evenimentele lui Modern Warfare II din 2009, și nu se prea sinchisește să arate de ce este capabil Makarov în această poveste. Ca atare, totul este un pic mediocru, la fel ca și cheful meu de a mai scrie despre acest joc.
Lipsa unui scenariu bun este și mai mult exacerbată de misiunile Open Combat ale Modern Warfare III, o adiție complet necorespunzătoare cu gameplay-ul tip Call of Duty. Ca norocul că nu totă campania e compusă din ele, doar 6 din 14 misiuni. Reciclate din părți ale modurilor Warzone și din multiplayer, aceste misiuni Open Combat te plasează într-un mic sandbox să alergi de colo-colo pentru a îndeplini câteva obiective monotone înainte de a trece la următorul set, totul la discreția ta. Schimbarea formulei consacrate are ca rezultat misiuni care par o umbră a ceea ce am văzut în trecutul serie, în schimb acum s-au transformat în zone deschise în care armele cu amortizor sunt instrumentul cel mai eficient. Dacă faci zgomot sau dacă rănești vreun inamic fără să-l elimini de tot, te poți aștepta la declanșarea unei alarme care va alerta fiecare inamic de pe hartă (plus întăriri!) cu privire la poziția ta. În concluzie, dacă ai jucat Warzone, modul Open Combat e o experiențp aproape identică. Ai armor plates și armament de adunat, ai lăzi portocalii în care îți salvezi tot ce ai prădat, idem pentru gadgeturi. Există și un sistem de checkpoint, în locul salvărilor manuale, dar e și ăsta destul de prost, chiar și atunci când îndeplinești mai mult de jumătate din obiective, dacă mori (și mori mult pe veteran) te respawnezi iar pe hartă. Nu știam că joc un roguelike… Nu sunt deloc împotriva open world, din contră sunt total pro pentru experimentare și schimbarea formulei acolo unde este posibil, dar sunt absolut nedumerit cum acest concept a trecut de faza de playtesting.
În linii mari, campania începe prin prisma unui soldat dintr-o oarecare Alpha Team, cu care te infiltrezi într-un gulag cu scopul de a localiza un anumit deținut, iar ulterior vezi că defapt, ai jucat ca trupe Konni în tot acest timp pentru a-l sălta pe Vladimir Makarov de la răcoare. Mai apoi, Laswell informează echipa 141 despre evadarea lui Makarov, iar aceștia își concentrează rapid atenția către localizarea teroristului. Experimentăm evenimente de tip globetrotting cu personajele cunoscute deja, cu Price, Soap, Ghost și Gaz în cârdășie cu Farah și insurgenții ei. Alături de aceștia vei vizita locații precum Siberia, Londra și fictivul Verdansk, dar nu te aștepta la momente memorabile precum prăbușirea Turnului Eiffel sau invadarea New York-ului de către trupe rusești. În 2022, Modern Warfare II a atins apogeul în ceea ce privește noul scenariu și poveste reimaginată, pe care Modern Warfare III nu a mai reușit să îl atingă. Nici nu mai îndrăznesc să fac spoilere celor care vor să joace acest titlu, dar trebuie să spun că nu-mi vine să cred cât de inconsecvent se simte scenariul. Povestea se încheie mai repede decât te-ai aștepta, fără un final adevărat, lăsată cumva într-o coadă de pește. Și pe tine cu multe întrebări. Pot să spun pe de altă parte, că, pentru prima dată în istoria francizei, nu merită cu adevărat să-ți pierzi vremea cu această campanie. Comparativ cu MWIII, Advanced Warfare și Infinite Warfare nu merită rahatul cu care s-a împroșcat în ele. Există un pic de distracție în tot acest joc dacă îți place să elimini boți mindlessly, în rest, ai impresia că joci un cutscene interactiv.
În concluzie, singleplayer-ul lui MWIII (2023) este inadecvat nu numai pentru standardele Call of Duty, ci inadecvat per total. Da, există o mână de misiuni care ar putea trece ca fiind acceptabile și cam atât. Jocul, vrând nevrând, trage o micțiune pe temelia plantată ferm de către Modern Warfare (2019), care pe lângă faptul că este un joc anti-război, dar a avut în campanie misiuni inspirate din filme semi-celebre de război precum Zero Dark Thirty. Tind să plasez MWIII undeva sub Black Ops 4, care nici măcar nu a avut o campanie singleplayer! Apropo, mi-a plăcut la culme să-l revăd pe Riley, ciobănescul german din Ghosts, și cam asta a fost bucuria mea în acest joc.
Ar mai fi ceva de zis? Da. Fraților, luați pauză. Luați-vă un an, doi, trei și scoateți jocuri bune, finisate și lustruite. Franchise fatigue e deja cronic. Păcat că Activision a dat o palmă la un mare rahat cu MWIII, după potențialul bun al predecesorilor.
