Am intrat în Type-NOISE: Shonen Shojo cu așteptarea că voi avea de-a face cu un simplu puzzle game și am ajuns cu senzația că făcusem o excursie prin subconștientul adolescenței mele, combinată cu un test IQ la care m-a corectat în mod constant psihologul. Jocul e pe Steam, arată ca un anime trecut printr-un filtru suprarealist și se joacă precum un escape room cu prea multă cafea băută înainte.
Șase adolescenți se trezesc într-un oraș ciudat, Noise Scramble City, un fel de Tokyo deformat de amintiri, traume și întrebări existențiale. Sarcina ta este să descoperi fragmente de memorie, să rezolvi puzzle-uri și să înțelegi cum toate bucățile disparate se leagă într-un tablou complet.
Where am I?
Atmosfera este de la început apăsătoare, dar și atrăgătoare. E genul acela de oraș virtual în care te simți pierdut, dar în același timp vrei să rătăcești încă un colț doar ca să vezi ce surpriză vizuală îți mai pregătesc designerii. Decorurile respiră, umbrele se transformă în obiecte, spațiile par să-și schimbe dimensiunea sub ochii tăi. E ca un vis neliniștit în care totul e un pic prea real și un pic prea straniu, dar fix asta te face să rămâi prins.
Puzzle-uri cu scop și emoție
Puzzle-urile sunt lipiciul care țin totul împreună și aici vine magia: ele nu sunt doar provocări puse ca să-ți încetinească progresul, ci au un rol narativ. Când aduni un fragment de memorie, nu primești doar un trofeu vizual, ci o fereastră spre trecutul unui personaj. Indiciile nu sunt gratuite, ele au legătură cu reacțiile și emoțiile fiecăruia.
Un puzzle rezolvat nu înseamnă doar “următorul nivel”, ci și o piesă din puzzle-ul emoțional general. Uneori rămâi blocat, dar tocmai asta te face să simți că ești într-un joc care vrea să te provoace, nu să-ți țină mâna ca un tutorial plictisitor.
Do you, now? Do you?
Personaje care îți rămân în minte
Personajele sunt surprinzător de bine conturate pentru un joc care ar fi putut să se mulțumească cu niște arhetipuri clasice. Ai adolescenți cu traume, defecte, frici și speranțe. Unii vor să fie curajoși, alții doar să se ascundă.
În spatele fiecărei replici se simte ceva ce nu e spus pe față, o tensiune care abia așteaptă să explodeze. Prezența lui Specter, un fel de entitate ghid-fantomă, adaugă un strat de mister și, ocazional, o ironie subtilă care îți dă impresia că orașul însuși are un umor propriu.
Japanese tech mess…
La nivel vizual, jocul este un spectacol. Inspirat de anime, dar cu influențe suprarealiste, totul pare să plutească între realitate și halucinație. Sunetul completează perfect atmosfera. Muzica știe când să se retragă și să lase doar tăcerea care devine asurzitoare, iar când intră în forță, ești sigur că ceva rău sau măreț urmează. Am avut momente în care un simplu efect sonor m-a făcut să tresar mai tare decât orice jumpscare dintr-un joc horror clasic.
Ce te ține lipit de ecran?
Ceea ce m-a prins cel mai tare a fost modul în care povestea și puzzle-urile sunt împletite. Nu rezolvi ceva doar ca să bifezi progres, ci simți că participi activ la reconstrucția unei vieți. Fiecare fragment găsit adaugă context, fiecare decizie te apropie de adevăr. Nu e genul de joc pe care îl joci absent, pe pilot automat, pentru că totul te invită să pui întrebări și să observi detalii. Ai mereu senzația că ești pe punctul de a înțelege ceva important, că următorul puzzle va dezvălui nu doar o soluție, ci și o emoție.
Oare despre ce vorbesc ăștia aici?
Sigur, nu totul e perfect. Unele puzzle-uri mi s-au părut un pic previzibile, ca și cum designerii au zis “hai să-ți dăm o pauză între două revelații emoționale”. Au fost și momente când interfața nu era foarte clară, iar eu mă plimbam ca o fantomă prin același colț, întrebându-mă dacă am ratat un obiect invizibil. Iar localizarea textelor, deși decentă, mai scapă câte o exprimare ciudată care te face să ridici sprânceana. Totuși, aceste imperfecțiuni nu distrug experiența, doar îți amintesc că joci un indie cu resurse limitate, dar cu ambiții mari.
Un joc pe care l-am considerat special
Type-NOISE: Shonen Shojo nu se mulțumește să fie doar un puzzle game sau doar o poveste vizuală. E ambele și, mai mult decât atât, e o experiență emoțională. Îți cere să gândești, dar și să simți. Te provoacă intelectual, dar îți pune și sufletul la treabă. Personajele nu sunt doar figuri pe ecran, ci oameni ficționali care, în ciuda situației suprarealiste, îți transmit emoții reale.
Și totuși locația era atât de curată…
Când am terminat primul final, am avut acea senzație rară că jocul mi-a spus ceva personal, chiar dacă povestea lui e fictivă. Nu a fost doar despre a scăpa dintr-un oraș ciudat, ci despre a înțelege cum fragmentele vieții, oricât de haotice, pot să capete sens atunci când le privești din unghiul potrivit. M-a prins pentru că e mai mult decât entertainment, e un puzzle despre cum să fii om într-un univers zgomotos.
Type-NOISE: Shonen Shojo nu este doar un joc de nișă pe Steam, ci un mic tur de forță care combină psihologie, atmosferă anime și puzzle-uri bine gândite într-o experiență ce merită încercată. Dacă ai răbdare să intri în ritmul lui, te vei trezi că nu mai ești doar un jucător, ci un participant la o poveste care te pune pe gânduri.
