Se spune, în fiecare limbă de pe faţa planetei, că într-un război nu există victime inocente. O remarcă ce este considerată de mulţi fie niţel cam sumbră, fie antagonică, fie ironică, fie morbidă, fie o bătaie de joc la adresa umanităţii, fie, de ce nu, un adevărat proverb provincial, pe cât de lugubru, pe atât de adevărat. Un lucru e cert totuşi. Ceea ce lasă războiul în urmă este, fără nici o excepţie, cum nu se poate mai tragic. Şi, de cele mai multe ori, inevitabil. Însă, cum îmi place mie deseori să spun, fiecare început are un sfârşit. Dar, şi fiecărui sfârşit îi urmează un nou început (ghiciţi citatul fără google).
Şi, culmea, pe câte este de morbid războiul, pe atât de mult este o artă. Da, o artă. Nu te poţi arunca cu pieptul în vârful suliţei adversarului ca un adevărat idiot, nu poţi cuceri o fortăreaţă aflată sub asediu doar cu o mână de oameni (poate, în cel mai bun caz, doar dacă eşti Jetul Li sau Bruce Willis) şi, în nici un caz, nu poți intra în luptă fără să ştii nimic despre cel cu care te afli în carambol. Cu adevărat măiastră această artă a războiului! Măiastră şi complicată, asemenea unui joc de şah. Auzim legende, cum că un oarecare Alexandru cel Bun a dovedit, la vremea lui, cu doar 400 de oşteni, cohorte întregi de turci; sau că un anume Leonidas(z), rege al Spartei, ar fi ţinut piept nenumăraţilor duşmani persani. Doar 300. Şi câte şi mai câte. Toate acestea sunt legende, însă orice legendă, oricât de fantastică ar părea, oricât de irealistă s-ar dovedi pe foaia de hârtie, conţine, întotdeauna, un sâmbure de adevăr. Omul a învăţat de-a lungul timpului cum să se lupte. Cum să nu-şi subestimeze oponentul. Cum să-şi pună trupele într-o ordine prestabilită, să îi coordoneze impecabil pentru a obţine ceea ce doreşte – şi ce îşi doreşte omul mai presus decât nemurirea? Putere. Cât mai multă. Şi o ladă de bere pe lângă, dacă se poate.
În teorie, se spune că marele întemeietor al artei războiului, cel puţin al bazelor ei primordiale tactice (şi nu mă refer aici la adunăturile de gloate, cu beţe rupte din pom şi pietre dezlipite din stânci) ar fi un oarecare Sun Tzu. Poate aţi auzit de el, poate că nu. În orice caz, lui îi este atribuit primul tratat oficial „scris pe pergament” în acest domeniu, intitulat, de posteritate, Arta Războiului. Sau, mai simplu, cum se obişnuia în perioada în care respectivul tratat a fost scris, era pur şi simplu întăbulat cu numele autorului: Sun Tzu. Şi, bineînţeles, nu ne putem avânta ca orbii în această magnifică operă, fără a afla mai întâi câte ceva despre maestrul ei.
Maestrul Războiului
În traducere liberă, Sun Tzu ar însemna Maestrul Sun. Mulţi istorici, şi vechi şi noi, îl recunosc pe protagonistul nostru sub numele de Wu, Sun Wu, acest adevărat James Bond al perioadei chinezeşti Primăvara şi Toamna (722 – 481 înainte de Hristos). Locul său de baştină ar fi fost provincia Wu, unde ar fi servit ca un devotat general sub tutela Împăratului, pentru care a îndeplinit, se pare, nenumărate acte de curaj, devotament, viclenie şi câte şi mai câte, adjudecându-şi victorii mai multe decât articolele mele, precum şi un respect cu mult mai mare decât lipsa de respect pe care o am eu pentru imbecilii cărora le merge gura degeaba. Evident, ca orice personalitate istorică de asemenea calibru, de care, însă, nici măcar bunica mea nu mai ştie cum arăta în realitate, istoricii decid să se certe şi să se contra-argumenteze, unii atribuindu-i vasta operă, alţii (mai proşti de felul lor), nu. Cert este un lucru. Indiferent ce s-ar spune, generalul Sun a avut un impact imens asupra istoriei şi culturii asiatice (în special, evident, a acelei chinezeşti), iar mai târziu, începând îndeosebi cu secolul 19, opera a început să ia amploare şi în Occident, unde s-a trezit, peste noapte, pusă cu mai mult decât mult succes în practică. După „câţiva” ani de la apariție. Activităţile sale „profesionale” s-au desfăşurat, dacă mai trebuie spus, într-o perioadă extrem de zbuciumată a Chinei, mai exact între 403-221 î.Hr., atunci când cele 7 naţiuni ale statului (Chu, Han, Wei, Yan, Zhao şi Qi) se războiau zi şi noapte pentru a obţine controlul suprem asupra Chinei. Pe lângă binecunoscutele sale acte de eroism, şi pe lângă talentul său înnăscut pentru a conduce trupe pe câmpul de luptă, Sun Tsu mai este menţionat, printre amatorii de picanterii istorice, pentru faptul că a reuşit să pregătească, din punct de vedere militar, întreg haremul împăratului. Şi cum această micuţă anecdotă este, pe lângă amuzantă, şi o dovadă clară că poţi face ce vrei cu o femeie, vă voi povesti-o.
Conform spuselor lui Sima Qian, cel care a alcătuit, de altfel, una dintre tradiţionalele biografii ale generalului, regele regatului Wu ar fi vrut să-l testeze pe Tsu, obligându-l să-i antreneze haremul de concubine, ce consta în nu mai puţin de 360 domniţe şi doamne, care mai de care mai mare poamă şi care mai de care mai cu fiţe şi dume de liceene de la Gojdu. Generalul le-a împărţit în două companii, fiecărei companie desemnându-i drept conducător câte o concubină, mai exact cele două concubine preferate ale regelui. După prima serie de exerciţii, care s-au desfăşurat, evident, deplorabil, Tsu a declarat că generalul este răspunzător atunci când soldaţii nu înţeleg ordinele, drept pentru care s-a pus meticulos pe treabă şi le-a învăţat pe piţipoance fiecare comandă în parte. După ce şi al doilea exerciţiu s-a desfăşurat aproape la fel de deplorabil, Sun Tsu a ordonat execuţia celor două concubine preferate ale regelui, pe motiv că, dacă soldaţii înţeleg ordinele, însă tot nu se descurcă ca la carte pe câmpul de luptă, atunci este vina ofiţerilor. La protestele lacrimogene ale regelui în ceea ce priveşte execuţia, Sun Tsu a declarat, calm şi rece, că un general trebuie să-şi ducă la îndeplinire ordinele primite, indiferent dacă regele se opune ulterior. După toată tărăşenia, generalul a numit noi ofiţeri şi, de frică să nu mai cadă câteva capete, cele două „regimente” de concubine s-au descurcat excelent în următoarele exerciţii militare. După această mică aventură, împăratul i-a acordat generalului Tsu toată încrederea sa, iar acesta i-a condus armatele pe cele mai înalte culmi ale gloriei. Cel puţin, aşa spune legenda.
După cum spuneam anterior, există și sceptici – este normal. Cu cât mai veche este o operă, cu cât mai tumultoasă este istoria în care aceasta se integrează, cu atât mai mult apar probleme legate de autori, de contextul în care a fost scrisă, sau de acuratețea cu care a fost purtată ea de-a lungul secolelor. Istoricii cârcotaşi se leagă de o sumedenie de probleme pentru a-și justifica poziția contra lui Sun Tzu. Unii găsesc no în papură fiecărei acurateţi istorice, alții se leagă de veridicitatea legendelor ce circulă pe seama generalului, şi câte şi mai câte. În principiu, dacă ar fi să aruncăm o privire de ansamblu asupra întregului complex de studiu, Arta Războiului ar aparține fie domnului despre care am turuit de două pagini încoace, fie unui autor necunoscut (trebuia și varianta asta inclusă în calcul), fie lui Wu Zixu (un mare învățat din provincia Chu), fie lui Sun Bin (urmaș al lui Sun Tsu), fie unor şcoli din provinciile Qui sau Wu. Indiferent cine a scris această capodoperă, indiferent cât de mult se bat între ei istoricii, cert este un lucru: Arta Războiului este un manuscris care a montat şi surmontat conflicte, care a pus la punct tactica şi strategia militară aşa cum o ştim noi astăzi.
Războiul – o artă
Revenim, aşadar, la subiectul nostru de bază, şi ca nişte oameni serioşi şi studioşi ce suntem, haideţi să o începem cu începutul. The Art of War a fost scrisă, după cum spuneam, undeva în timpul secolului 6 înainte de Hristos, sub atenta oblăduire şi dăruire a marelui maestru în ale caftelii Sun Tzu. Manualul este alcătuit din nu mai puţin de 13 capitole, fiecare dintre acestea tratând, în detaliu, câte un aspect în sine al artei războiului. Pentru mai multe detalii despre fiecare capitol în parte, consultați micul tabel alăturat. Cartea a fost, de-a lungul timpului, „folosită” cu succes în practică de o sumedenie de oameni, mai cunoscuţi, mai puţin cunoscuţi, însă probabil cel care a iubit-o cel mai mult a fost nimeni altul decât celebrul Mao Tse Dun.
Nu trebuie să vă mai spun, probabil, că Arta Războiului este cel mai vechi tratat militar scris pe hârtie care există la ora actuală. Cine ştie, poate se trezeşte careva arheolog să descopere prin cripte precambriene unul mai vechi, însă, momentan, va trebui să ne mulţumim cu acesta. Pe lângă faptul că este primul tratat, este, de asemenea (culmea, ţinând cont de vârsta sa), şi cel mai complex de până acum, iar influenţele sale asupra culturilor estice şi vestice (NU NEAPĂRAT militare), sunt cunoscute, acceptate şi necontestate. Gândirea militară, arta afacerilor, metodica logică, metodologică, toate acestea s-au bucurat de un adevărat „boost” din partea Artei Războiului, drept pentru care subliniez, din nou, faptul că această capodoperă nu şi-a găsit finalitatea cataleptică doar în suburbia tacticilor militare. E o adevărată culegere de sfaturi, multe dintre ele aplicabile în domenii la care voi nici măcar nu visaţi. Şi ca să vă fac un mic rezumat al cărţii, cel puţin al ideii sale de bază, pentru cei prea leneşi (sau prea imbecili) pentru a o parcurge: maestrul Tzu este primul gânditor militar din istorie care studiază poziţionarea strategică militară în funcţie atât de situaţiile obiective, cât şi cele subiective. Adicătelea: situaţii obiective, care sunt non-motion şi care ţin, în primul rând de mediul înconjurător, de bolovanul de la stânga, de copacul de la dreapta şi de tufişul din spate, şi cele subiective, care ţin, în mod deosebit, de deciziile luate pe un plan dat ÎN MIŞCARE în respectiva situaţie obiectivă. Simplu, nu? Sau nu. Niţel mai pe larg, învăţăturile sale spun că strategia, tactica, sau cum dracu’ vreţi voi să îi spuneţi, nu poate fi concepută în funcţie de un plan dat, de o temă făcută acasă (trebuie să mă bat cu ungurii, vin pe câmpul de bătaie cu un plan făcut de Tăriceanu), ci, din contră, necesită decizii imediate, decizii „mobile”, luate în funcţie de situaţia de pe câmpul de luptă. Un câmp de luptă în continuă mişcare, ce se schimbă non-stop, cu fiecare trupă mutată de AICI ACOLO, cu fiecare decizie luată, cu fiecare om pierdut. Pe scurt, totul este dinamic, deciziile trebuie să fie dinamice, iar cel ce ia deciziile trebuie să se adapteze la fiecare secundă. Altfel, „meciul” este pierdut. Planificarea a priori, ce-i drept, funcţionează la perfecţiune într-o situaţie statică (voi, ca jucători, gândiţi-vă la jocurile de strategie pe ture), situaţiile de facto sunt perfecte pentru tacticienii cărora le place să mestece guma, să mestece situaţia… însă războiul propriu-zis este altceva. Războiul în sine poate fi privit ca pe o entitate în continuă mişcare, în continuă evoluţie. Nicidecum ca pe ceva static. Nu poţi purta un război pe o tablă de şah, deoarece „piesele” se vor mişca mereu în real-time. Şi nu într-un real time cu posibilitatea de load.
Arta Războiului a fost pentru prima dată tradusă într-o limbă „occidentală” de către un nenea franţuz, pe numele său (cam lung, ce-i drept) Jean Joseph Marie Amiot (mai era şi iezuit pe deasupra, se pare), şi a avut o influenţă teribilă, din spusele istoricilor, asupra unor alţi mari maeștri ai războiului, precum Napoleon Bonaparte, Mao Tse Dun, sau generalii McArthur sau Vo Nguyen Giap. Ca să nu mai adaug implicaţiile sale „de temut” în Operaţiunea Furtuna Deşertului.
Aplicaţii practice… non-militare
Nu este nici un mister pentru absolut nimeni de ce o operetă precum Arta Războiului a fost necesară. Clarificarea de rigoare: NU pentru a împinge oamenii pe la spate şi pentru a-i aţâţa, nu pentru a promova haos în toate colţurile lumii şi, în nici un caz, pentru a „ajuta” acte vandale de tip terorist. Nicidecum. Probabil, la o primă vedere, aşa ar părea firesc, însă un asemenea manual tinde mai degrabă să… „regularizeze” un „proces” inevitabil şi de facto haotic, să îl transforme în ceva cât mai ordonat cu putinţă, să reducă numărul pierdelor şi să lase în urma unui conflict cât mai mult spaţiu sigur pentru cei care îi supravieţuiesc.
Ne putem oare imagina istoria, războailele, prezentul şi viitorul fără oameni care să clădească asemenea teorii? Cu siguranţă, deoarece imaginaţia nu are limite. Poate o lume cu caracter cyberpunk, plină de gunoaie, mizerie, clădiri şi oraşe decimate de atacuri nucleare, pâlcuri de „alegri luptători” pentru dreptate care se bat ca golanii în colţul străzii. Sau nu ne putem imagina… nimic. Orice artă îşi are atât întemeietori, cât şi scribi, novici, studenţi, fiecare dintre aceştia meniţi să poarte mai departe cunoaşterea. Deoarece fără cunoaştere ajungem la un haos total. Şi, mai ales în materie de război, ŞI MAI ALES la stadiul actual al civilizaţiei, unde o singură mişcare greşită, o singură şosetă puturoasă lăsată într-un tranşeu, poate cauza un dezastru mondial. Ecologic, militar, numiţi-l cum vreţi voi. Liderii de astăzi au învăţat să gândească graţie celor de ieri, şi lor ar trebui să le mulţumim că nu în fiecare zi ne pică în cap câte o Hiroshima.
Arta Războiului are, aşadar, o însemnătate fundamentală pentru practic tot ceea ce noi cunoaştem astăzi. Şi, slavă domnului, metodica înaintată de Sun Tsu nu a rămas îndoctrinată doar în cercurile militare, ci ea s-a propagat, treptat, către din ce în ce mai multe domenii de activitate ale umanităţii, mai ales datorită faptului că manualul se centrează pe sfaturi despre cum să câştigi o bătălie fără a purta, practic, războiul, sau mai bine zis, despre cum să te dovedeşti a fi mult mai deştept decât oponentul tău şi despre cum să îi furi ciolanul de sub nas fără ca acesta să îşi dea seama. Haideţi să vedem, pe scurt, pe unde se mai aude astăzi ecoul marelui general chinez.
Probabil primul pas logic pe care sfaturile lui Tsu le puteau face, era acela spre domeniul afacerilor. În special acela al afacerilor moderne, unde totul se reduce la o luptă pentru supremaţie, pentru bani, fără a se ţine cont de reguli sau de etică. În ultimii ani, mai exact, în ultimii douăzeci de ani, au început să apară ca ciupercuţele după ploaie tot felul de cărţi specializate pe business, care practic aplicau legile lui Tsu politicilor manageriale şi strategiilor marilor corporaţii. În statele vestice, Arta Războiului în sine a început să fie aplicată ca la… carte în managementul afacerilor, fiind o adevărată sursă de inspiraţie pentru o afacere de succes şi pentru biruirea situaţiilor competitive de piaţă, în timp ce, în Japonia, foarte multe mari companii o consideră o necesitate de studiu pentru toţi cei care doresc să ajungă în poziţii cheie ale respectivei companii.
Pentru cei mai juniori dintre noi, cei care fac primii paşi în dulcea artă a dragostei, este foarte bine de ştiut că foarte mulţi sociologi şi psihologi au studiat manualul şi au determinat că poate avea remarcabile influenţe în domeniul sociologiei, punându-ne la dispoziţie tot soiul de metode pentru a dezvolta diverse strategii sociale de termen lung sau scurt, cum ar fi un „calm” social general sau, de ce nu, în arta seducţiei. De ce? Foarte simplu, iar asta poate părea pentru unii puţin cam meschin: deoarece Arta războiului pune accent pe subtilitate, pe a-ţi convinge inamicul (în acest caz partenerul, interlocutorul, societatea) că vrei să atingi un anumit ţel, când de fapt ţelul tău actual este cu totul altul.
Ah da, cum îi putem uita aici pe amatorii de sport? Şi pentru că trăim în România, ţara în care fotbalul este considerat foarte bun, dar este jucat incredibil de prost, fratele Felipe Scolari este exemplul cel mai potrivit. Antrenorul nu se desparte niciodată de Arta Războiului, probabil nici atunci când se duce la toaletă, şi o foloseşte mereu pentru a-şi pune la cale planul de bătaie pentru următorul meci. Se spune că în anul 2002, la campionatele mondiale de fotbal, fiecare dintre elevii săi (fie că ştiau să citească, fie că nu), au primit în mână câte un exemplar al manualului şi au fost nevoiţi să-l studieze din scoarţă în scoarţă.
Arta Războiului este folosită cu succes şi atunci când vine vorba de texte de legi sau tratate de drept. Multe dintre interpretările de text au fost prezentate ca probe în procese, sau folosite pentru a pune la punct strategia de apărare sau de atac în cazul proceselor. Ca să nu mai tic de tehnicile de negociere, care se inspiră foarte mult din această „perenă” carte.
Şi aşa, mai pe la urmă, am lăsat şi domeniul nostru, gamingul. Nici el nu s-a lepădat de Sun Tsu, în special strategia. Fie ea pe ture, fie real-time, fie că este vorba de TCG-uri sau de collectibles, foarte mulţi jucători nu ezită să arunce un ochi, atunci când e cazul, pe paginile îngălbenite de vreme ale acestui manual de război.
Voi, o veţi face?
