Audentes Fortuna Iuvat!
Audentes Fortuna Fucking Iuvat! Aceste cuvinte sunt omniprezente în Kingdom Come Deliverance 2, și pot fi luate ca un motto, atât al studioului, cât și al jocului în sine. Traducerea din latină a acestei zicale – norocul îi favorizează pe cei curajoși – e o adevărată credință a celor de la Warhorse Studios și au dovedit asta cu fiecare oră petrecută în capodopera de joc care este subiectul acestei recenzii.
Aș vrea totuși să fac o mică introducere în istoria studioului și a seriei, înainte de a mă apuca să întorc KCD 2 pe toate părțile. Warhorse Studios e un studio din Cehia, fondat în 2011 de câțiva foști angajați ai Illusion Softworks. Dacă vă sună cunoscut numele, înseamnă că ați jucat Mafia – originalul. De altfel, Dan Vavra, unul din cofondatorii Warhorse și părintele seriei KCD a fost și creatorul Mafia. Cu o echipă de 11 oameni, au reușit să obțină fonduri pe kickstarter să dezvolte primul Kingdome Come: Deliverance. Au promis că vor livra un RPG istoric open-world situat în Europa Centrală în secolul al XV-lea, la pachet cu cel mai imersiv și realist sistem de combat din vreun joc și o reproducere cât mai fidelă a vieții și societății din acele vremuri. Asta a fost viziunea lor originală pentru această serie, și exact asta au încercat să livreze.
Kingdom Come: Deliverance a vândut la data la care scriu aceste rânduri peste 10 milioane de exemplare în cei 7 ani de când s-a lansat, așa că putem afirma categoric că jocul a depășit cu mult nișa de fani la care se așteptau, având în vedere mecanicile complexe și dificultatea relativ ridicată, dar acest succes a venit în timp. La lansare, jocul era departe de perfecțiune, fiind plin de probleme tehnice și de optimizare. Acum, 7 ani mai târziu, după multe patch-uri și DLC-uri e probabil cel mai bun moment să-i dați o tură, dacă încă nu l-ați jucat și sunteți curioși, pentru că e clar reparat și poate fi jucat cap-coadă. Vor mai fi bug-uri pe ici, pe colo, dar e destul de jucabil. Nu e la nivelul de finisare la care e al doilea, clar în primul e simțitor mai mult jank, dar acceptabil.
La câteva săptămâni după ce l-am terminat, a fost anunțat 2-ul cu un trailer care m-a lăsat efectiv cu gura căscată și plin de bucurie – unul din cele mai mișto reveal-uri pe care le-am văzut în gaming, serios. M-am uitat din nou la el înainte să mă apuc de rândurile astea – și e unul din puținele cazuri în care developerii au îndeplinit absolut tot ce au promis că vor face – this was not fake marketing. Sursa – trust me, bro. De 2 ori mai mare – confirm. De 2 ori mai epic – confirm, ba chiar mai mult. Mult mai polișat și rafinat – confirm. Aceeași viziune, fără nici un fel de compromis, doar mult îmbunătățită – confirm. Unul din cele mai frumoase și mari orașe din RPG-uri făcute vreodată – confirm. Un soundtrack compus de Jan Valta și Adam Sporka și interpretat de orchestra proprie (!!!!) a studioului Warhorse, absolut sublim – confirm. Inițial anunțat pentru sfârșitul anului 2024, până la urmă data de lansare a fost amânată până pe 4 februarie, 2025. De data asta, în loc de 11 oameni au lucrat 250 – studio-ul a crescut considerabil după succesul primului joc, iar acum au reușit să aibă și resursele și banii pentru a își extinde viziunea.
Am dat frumos precomandă de Gold Edition și în ziua de 4 februarie, la ora 16:00, cu emoție și bucurie, complet hyped de campania de marketing pe care au avut-o cei de la Warhorse (serios, uitați-vă la reveal trailers, uitați-vă la live action trailers, merită toate) am intrat în joc. Mică paranteză – de ce zic să vă uitați la trailers – bă, se vede pasiunea oamenilor, efectiv respiră prin ei. Știam că o să fie bun – n-aveam nici un fel de dubiu. Ce nu știam, însă, e că și-au mai respectat o promisiune din acel reveal trailer – KCD 2 te va surprinde de fiecare dată cu ce e posibil. Eh, la asta nu mă așteptam. Mă așteptam să fie bun, dar nu mă așteptam să devină din ce în ce mai bun pe parcursul a 170 de ore, nu. Asta… asta e destul de rar. Am peste 25 de ani de gaming, RPG-urile sunt probabil genul meu de joc preferat, dar bă, la un moment dat încetează să te uimească. Nu și KCD2. Gen, trebuie să cam fii curajos ca să ai o viziune și să te ții de ea fără să faci vreun compromis, să livrezi 110%, așa la modu’ laser focus frate! și să reinventezi întreg genul RPG-istic și să micționezi cu boltă pe majoritatea studiourilor AAA din istoria gaming-ului modern. Audentes Fortuna Fucking Iuvat!
Începuturi și continuări
Ce a urmat după seara de 4 februarie a fost vreo lună jumate în care pot zice că am fost în concediu în Bohemia medievală, pentru că KCD 2 n-a fost doar un joc pe care l-am jucat, ci o adevărată obsesie. Nu știu dacă știți cum e de obicei februarie în Anglia, dar vă pot sumariza eu – nici câinele nu vrea să iasă afară. Mizerabil, furtuni, vânt, ploaie înghețată, frig, lumină la 8 și întuneric la 4. Bă, nasol, nu e de ieșit pe nicăieri, nici în natură, nici în plimbare, nici măcar la o bere. Așa că la sfârșitul programului și în week-end, practic în aproape orice rămășiță de timp liber pe care o aveam era petrecută în joc. Doresc pe această cale să-i mulțumesc soției pentru toată înțelegerea de care dă dovadă, dar știe și ea că nu mi se întâmplă chiar des să joc ceva la modul ăsta de obsesiv. Apoi, când nu jucam KCD 2, vorbeam despre KCD 2 sau mă gândeam la ce urmează să fac în acea zi în KCD 2.
Pe această cale doresc să le mulțumesc colegilor de discord, gen nici nu știu la ce mai citiți reivew-ul ăsta, că la cât am vorbit despre joc acolo mai făceam încă 3 review-uri. Băi, obsesie, efectiv toată viața mea în asta se transformase, cu poate 2-3 zile excepții (că totuși, dacă prinzi o zi cu soare după 6 luni, o să ieși din casă).
KCD 2 începe exact de unde se termină primul, așa că pentru fanii care se întorc la serie, gameplay-ul se va potrivi ca o mănușă. Veți ști deja tot ce aveți de făcut, totul e familiar, doar că se observă instant că e mult mai puțin jank, de data asta mecanicile sunt mult mai finisate, mult îmbunătățite. De la deplasare la sistemul de combat, la minigames pentru alchimie sau fierărie și diverse alte mecanici, totul se simte ca acasă. Introducerea e extrem de bine făcută și servește ca un reminder pentru cei care au jucat prima parte, cât și pentru a familiariza jucătorii noi ai seriei, așa că dacă nu l-ați jucat pe primul și vreți să începeți direct cu al doilea, și asta e cât se poate de ok, momentele/personajele importante vor fi explicate de-a lungul jocului. Prima regiune în care ne vom aventura este Trosky, o regiune din mijlocul Cehiei, cu câteva sate mici și impozanta cetate cu același nume construită în vârful unor stânci și unde mi-am petrecut cam primele 50 de ore. Protagonistul nostru, Henry, în rol de scutier al cavalerului Hans Capon, moștenitor al lorzilor din Leipa trebuie să îl însoțească pe acesta la cetatea Trosky și să discute cu lordul cetății, Otto Von Bergow pentru a negocia restaurarea păcii în regiune. O să intru un pic în detalii istorice – dar doar un pic, pentru mai mult context vă recomand neapărat lecturarea codex-ului jocului – plin de informații istorice și utile legate de absolut toate aspectele vieții în Europa medievală. Practic, KCD 2 e bazat pe fapte istorice și parte din personaje sunt de asemenea existente, dar cu ceva licență creativă aplicată pentru a face cu atât mai epică povestea jocului.
Așadar, să dăm un pic de context istoric. Bohemia, parte a Imperiului Roman în secolul al XV-lea, condusă de Regele Wenceslas, a fost atacată de Regele Sigismund al Ungariei, fratele lui Wenceslas, iar acesta a fost răpit și e ținut captiv. Între timp, legea și ordinea încep să dispară, cetățenii simpli sunt din ce în ce mai săraci, iar benzile de bandiți și oportuniști se înmulțesc. Henry, protagonistul pe care îl vom contura pe parcursul jocului, fiu de fierar, prin circumstanțe excepționale ajunge să se învârtă printre nobilitatea mai joasă, cea rurală, și ajunge să participe la tot felul de intrigi de care depinde viitorul țării.
Odată intrat în lumea asta, însă, e foarte greu să te desparți de ea, că jocuri am jucat cu toții, dar nu știu de voi, la mine nu toate devin obsesii. Hai să vedem ce face KCD 2 așa special. Ajunși în Troski, după un prolog care ne amintește cum funcționează combat-ul și restul mecanicilor de joc, lucrurile trec de la jovialitate la dramatism, în timp ce întregul anturaj al lui Henry și Hans este ambuscat și omorât cu brutalitate, cu Hans și Henry abia scăpând cu viață. Ne trezim aruncați brutal într-o lume ostilă, literalmente în curul gol, cu nici un șfanț, nici o armă, nici măcar niște cârpe pe noi. Și de aici, ca în motto, norocul îi favorizează cu adevărat pe cei curajoși. De aici, e loc de aventură cât cuprinde.
La fel ca și primul KCD, jocul ăsta nu face concesii. Dacă vreți, cea mai bună comparație pe care o pot face e cu Gothic. Un joc căruia trebuie să-i acorzi răbdare și timp. Simțitor de mult timp. Mecanicile trebuie învățate și e un joc care știe foarte bine ce vrea să fie. Și în primul KCD la fel începi – în niște zdrențe ordinare, cu arme vai de steaua lor și ruginite, dacă te iei la bătaie cu cineva echipat cu armură și ceva armă mai serioasă, rezultatul e unul singur – vei muri. Exact la fel de necruțător e și KCD 2 – la început. Până când nu prinzi ceva experiență, până nu găsești ceva arme ok și ceva armură să pui pe tine, e mai sănătos să fugi decât să stai și să te bați. Serios. Rușinos, nerușinos, vei scăpa cu viață. Nu fă ca mine să încerci să omori aceiași 2 bandiți de 50 de ori. N-o să meargă.
Dacă tot veni vorba de combat – în mare e același sistem din primul, dar mult îmbunătățit. Mult mai accesibil, mult mai intuitiv, ușor de învățat, greu de stăpânit. Dar devine mult mai ușor, mai ales după ce înveți ceva combo-uri și mai ales după ce înveți master strike. Dacă la început îți iei bătaie de la cei mai nespălați bețivi de la cârciuma satului, spre sfârșit vei ajunge să te arunci în mijlocul luptei cu sete și să dai niște lovituri absolut năucitoare. Dacă știi ce faci, termini câte un inamic și cu o singură lovitură de sabie, maxim două, devenind o adevărată mașinărie medievală de ucis.
Apropo de asta – e unul dintre puținele RPG-uri la care am simțit în timp ce jucam că pe măsură ce câștig puncte de experiență și personajul meu crește în nivel, la fel am simțit și eu că evoluez și cresc odată cu el. Este atât de naturală și de imersivă progresia, că te face să te întrebi de ce nu sunt toate RPG-urile așa. De fapt, multe lucruri la KCD 2 te fac să te întrebi de ce nu sunt toate RPG-urile așa.
GTA-ul medieval
Cred că e important să lămuresc totuși un aspect foarte important și aspectul care e de fapt decisiv în privința seriei Kingdom Come Deliverance. Pe lângă a fi RPG-uri, sunt și immersive sims. De la Deus Ex și Gothic încoace, mariajul între aceste două genuri ne-au oferit jocuri cu adevărat remarcabile, dar KCD 2 vine și duce lucrurile la următorul nivel. Practic, KCD 2 e un immersive sim cu layere de RPG deasupra. Eu sunt înnebunit după immersive sims. Deus Ex e jocul meu preferat din toate timpurile, iar KCD 2 vine și îți oferă niveluri de libertate și de imersivitate cum eu unul nu prea am întâlnit în jocuri. Cum ziceam mai devreme, e singurul joc care te va surprinde constant, indiferent de cât îl joci, de ceea ce este posibil.
Practic, ai spațiu să te desfășori într-o lume vie. Fiecare NPC care există în lumea jocului are un scop. Se trezește dimineața, se ocupă de gospodărie, își hrănește animalele, gătește și ia micul dejun alături de familie, dacă are una, după care se duce la muncă, fie că e fierar, fermier, măcelar, croitor, etc, după care seara se duce la tavernă să bea, să danseze, să joace un zar, după care se duce acasă și se culcă. Doar că pe lângă asta, au inclusiv reacții față de tine, în funcție de acțiunile pe care le faci. Dacă, să zicem, te-ai îmbătat ca porcul în taverna satului și te-ai luat la bătaie cu sătenii, vor ține minte episodul ăsta și vor face referire la el și va dura ceva până când te vor ierta. Dacă alegi să-ți ceri scuze, că nu ești obligat. Dacă ești îmbrăcat ca un cerșetor, cu haine zdrențăroase și murdare, te vor trata în consecință. Dacă ești nespălat, vor comenta că puți sau vor refuza să vorbească cu tine. Dacă ai fost prins furând, iarăși, vor ține minte și vor fi mult mai precauți când ești prin zonă. Dacă te văd comițând o crimă, vor fugi să alerteze gărzile.
Sunt două sisteme de reputație intercalate – cel al jucătorului, și cel al lumii înconjurătoare. Practic, dacă începi să comiți furturi într-o zonă, că groschen nu sunt niciodată suficienți și cine știe ce alte surprize mai găsești explorând oricum, chiar dacă nu ești prins sau văzut de cineva, lumea va reacționa în consecință – npc-urile vor fi mai precaute, sau poate se vor înarma, iar gărzile vor trimite mai multe patrule în zonă, făcând lucrurile mai interesante și mai periculoase, chiar dacă nu îți afectează ție reputația în mod direct.
Legat de reputație, e probabil primul joc în care am văzut-o implementată așa cum ar trebui. Faptele tale te vor preceda. La începutul jocului, nimeni nu dă doi bani pe tine, pentru că ești un cerșetor zdrențuros. Pe măsură ce începi să ai și să afișezi ceva bănuți, fie printr-o armură șmecheră și scumpă, sau chiar hainele de pe tine și croiala lor, lumea deja îți va vorbi mult mai frumos. Mai puțin dacă ești plin de sânge sau balegă, NPC-urile vor reacționa prompt și îți vor spune că puți, insert spală-te băi jegosule. De altfel, imersivitatea merge atât de departe încât mirosul îți poate afecta și furișatul- degeaba te strecori perfect, dacă adversarii te pot mirosi de la 20 de metri.
Dacă te apuci în schimb să iei lumea la bătaie în mijlocul străzii, gărzile vor interveni rapid. Dacă un NPC te vede ieșind din casa lui, se va duce să investigheze și dacă observă că i-ai furat ceva, se va duce să alerteze gărzile. Dacă ești prins, în general vei fi amendat sau arestat. Dacă continui genul ăsta de comportament, vei fi marcat ca infractor printr-un tatuaj permanent, lumea în general te va evita, iar unii comercianți vor refuza să-ți vândă produse, și gărzile vor fi mult mai suspicioase în prezența ta. Dacă o comiți din nou, vei ajunge eventual la spânzurătoare și game over.
Lumea este extrem de reactivă la fiecare acțiune pe care o faci, la un nivel pe care eu nu l-am mai întâlnit în vreun alt joc, indiferent de gen. Am pățit să ajut un npc aproape de începutul jocului, m-am întâlnit din nou cu el peste vreo sută de ore în cu totul altă regiune și mi-a răsplătit ajutorul înzecit. Toate aceste reacții în lanț reușesc să creeze o lume cum n-am mai întâlnit de la jocuri Rockstar încoace – extrem de naturală și de vie și de locuită. Ori eu laudă mai mare decât să compar un open world al vreunui joc cu un open world creat de Rockstar, nu prea am cum să aduc. Rockstar sunt absolut maeștri când e vorba de lumi virtuale, dar asta e pentru că au mii de angajați care lucrează pentru ei, și nu doar că sunt mii, dar sunt și printre cei mai buni din industrie.
Faptul că Warhorse Studios, cu 250 de angajați, au reușit să creeze un open world la nivelul ăsta de calitate, comparabil cu lumi făcute de studiouri cu mii de angajați, e absolut fenomenal. Nu, nu o să compar acum KCD 2 cu GTA sau RDR 2, ar fi un nonsens, dar nivelul de calitate și polish și imersivitate este acolo, ba chiar dus mai departe de atât.
Pentru că lumea e atât de minuțios creată, explorarea în KCD 2 e o parte extrem de importantă a aventurii. În primul rând, pentru că peisajele sunt atât de frumoase și paleta de culori atât de bine aleasă că pur și simplu te îmbie să mergi pe jos. Există fast travel în joc, ca și în primul, dar efectiv am ales să nu-l folosesc în cea mai mare parte a timpului. Am preferat să merg călare sau pe jos și să explorez în ritmul meu, la pas, tot ce era interesant. Sunt câteva locuri în jocul ăsta care pur și simplu îți taie respirația, am făcut peste 550 de capturi de ecran în cele 190 de ore jucate, și nu exagerez când zic că jumătate din ele ar putea fi folosite ca wallpaper. Jocul folosește CryEngine, la fel ca primul, dar de data asta se vede că e mult îmbunătățit și că devii deja sunt maeștri în lucrat în el.
Cât despre performanță, e absolut excelentă, jocul e excelent optimizat și rulează pe Very High chiar și fără frame generation, ceea ce a fost o surpriză imensă pentru un joc lansat în 2025, sincer. N-o să intru în mai multe detalii tehnice, pentru că pozele fac cât o mie de cuvinte și o să trimit alături de review o cantitate considerabilă de screenshots.
De asemenea, fiecare regiune vine cu propriul acompaniament muzical și ambiental, care te face să te plimbi efectiv cu orele prin natura de KCD 2 de te uită Dumnezeu. E atât de frumoasă natura din jocul ăsta că face viața reală să arate plictisitor prin comparație, am pățit de multe ori, după ce am jucat, să mă plimb prin pădure și să mă simt ca în joc. Da, în viața reală, simțeam că ia uite bă, parcă sunt în Bohemia medievală. Serios, e atât de frumoasă natura din KCD 2 că aproape poți să o miroși.
Și când termini de explorat natura, mai ales cea din Trosky, unde e cea mai spectaculoasă, după ce te-ai aventurat zeci de ore și ai ajutat zeci de npc-uri și ai crescut de la zdrențăros la măcar rangul tău de scutier-fierar, după aia treci la explorat mediul urban.
Kuttenberg
Kuttenberg e a doua regiune pe care o vei explora, complet separată de prima, practic e altă hartă cu totul, și cuprinde orașul medieval Kuttenberg și o bună parte de sate și mini-orășele construite în jurul minelor de argint din zonă. Odată ajuns în regiune realizezi la ce scară se întinde de fapt jocul ăsta și cât de multă muncă trebuie să fi intrat în el ca să facă așa ceva posibil. Despre regiune nu insist, deși are clar frumusețile ei și satele din zonă oferă destule oportunități, dar odată ce treci de zid și intri în oraș în sine… hai să zicem altfel, am locuit în Brașov, am fost de o grămadă de ori în Sighișoara, am explorat suficiente sate/orașe medievale atât din România, cât și de prin alte țări, nu-mi dau pretenții de arhitect dar pot cu siguranță să apreciez că bă, da, așa arată un oraș medieval.
Kuttenberg e unul din cele mai frumoase orașe medievale din câte am văzut vreodată, l-aș compara direct cu Bruges ca frumusețe și ca farmec de a-l explora. Aici se vede cât de obsedați sunt cei de la Warhorse cu imersivitatea și cu atenția la detalii. De la porțile de intrare la zidul de apărare și turnurile de pază, tarabele și piețele și magazine, casele impunătoare ale marilor comercianți sau artizani, la tunelurile de sub oraș și cocioabele și aleile dubioase din zonele mai sărace, te poți plimba cu zilele prin Kuttenberg și tot vei găsi un colț nou sau ceva interesant sau un detaliu pe care l-ai ratat prima dată. Totul arată autentic, exact cum te-ai aștepta să arate un oraș medieval relativ prosper.
Taverne, magazine, ghilde, turnee, arhitectura în sine, e una din cele mai frumoase locații pe care le-am explorat în orice RPG de până acum, sau chiar jocuri open world in general. Mi-a luat 80 de ore până am intrat în Kuttenberg, și am mai petrecut vreo 100 de ore în el și tot e o plăcere să-l explorez de fiecare dată, mă duc cu același drag să joc un zar și să beau o bere la taverna preferată la fel cum mă duc în Sighișoara la terasa preferată să beau o limonadă și să bag o ciorbă de fasole, nici măcar nu exagerez, e același sentiment.
Încă n-am vorbit despre poveste, dar adaugă la orașul ăsta și povestea excelentă care te plimbă prin toate zonele și te face să interacționezi cu toate categoriile sociale, și te trece prin niște misiuni absolut legendare la care nu o să fac referire, dar întregul decor oferă oportunitatea unor aventuri epice și livrează maxim. Dacă în primul joc firul narativ marca trecerea lui Henry de la băiat la bărbat și prezenta o luptă între țărani și bandiți și maxim niște lorzi locali, acum Henry s-a maturizat și el și marcăm călătoria de la bărbat la războinic – à la guerre comme à la guerre, iar granița dintre fapte onorabile și fapte necesare, dar care nu aduc neapărat onoare cuiva, ba chiar dimpotrivă, este una foarte ușor de traversat și foarte difuză în funcție de context.
Acum bătăliile se dau între regi și lorzi importanți, iar miza este mult mai mare decât în primul joc. Din nou, alegerile pe care le faci vor avea consecințe serioase mai încolo și calea războinicului nu este întotdeauna dreaptă. Spre deosebire de alte studiouri (da, Bioware, la tine mă uit), celor de la Warhorse nu le-a fost frică să ceară jucătorilor să facă alegeri dificile și cu puternic impact emoțional. Poți alege să salvezi nevinovați și poți alege să-i sacrifici, tu trăiești cu alegerile și cu conștiința ta, exact ca și în viața reală.
Fiecare zi petrecută în KCD 2 e o nouă aventură și în fiecare zi experiența va fi diferită. Începi să-ți formezi o rutină și începi să înțelegi perfect ritmul mai tihnit al jocului și înțelegi de ce e făcut așa. Au vrut imersiunea totală. În opinia mea, sunt printre foarte puținii care au reușit. Ce nu mă așteptam e ca de fiecare dată să reușească să mă surprindă.
Intri în joc cu un plan, să zicem. Am nevoie de niște poțiuni, mă duc acolo și p-acolo să culeg niște ierburi și după aia mă duc la bench-ul ăla de acolo să-mi fac poțiunile. Și plec la pădure să-mi caut ierburile și mă atacă un bandit și o rezolv cu dialog, că ceva pare ciudat, nu pare chiar genu’ de om care să dea așa în cap la oameni și mă trezesc într-un quest de vreo 4 ore care implică infiltrare într-o bază militară dușmană, dialog cu una din tabere și un turneu întreg ca să-i recâștig onoarea unui fost cavaler.
Și după alea 4-5 ore îmi aduc aminte că eu am plecat să culeg niște ierburi. Și în fiecare zi e ceva nou. Sunt pe la 200 de quest-uri în KC:D 2, și câteva sunt pur și simplu complet ratabile, că nu sunt neapărat marcate pe hartă, sunt npc-uri pe care le întâlnești naiba știe pe unde și te poți trezi că ai avut altă abordare și le-ai omorât și nici măcar nu știi că aveau ceva quest. De-aia zic, explorarea chiar contează. Nu fac des asta, dar în jocul ăsta chiar am explorat tot și am făcut toate quest-urile secundare și încă ceva – deși sunt peste 200, fiecare e relativ unic, fiecare are povestea lui și nu prea se repetă.
Cantitatea de conținut de calitate din jocul ăsta este absolut amețitoare. Nu există quest-uri de umplutură, nu există filler repetitiv, specific RPG-urilor open world. Fiecare personaj cu care vei interacționa are propriul lui scop, propria lui viață și, cel mai important, propria lui poveste. Ceea ce, în schimb, reușește să facă ceva ce foarte puține jocuri reușesc – fac personajele alea să pară vii – să pară că există – să genereze emoție. Fiecare NPC pare un personaj natural, autentic, la fel cum sunt toate lucrurile în joc, inclusiv sistemul de progresie. Skill-urile se deblochează prin folosirea abilității, iar diversele perk-uri deblocate la anumite nivele pot da niște bonusuri considerabile în gameplay, făcând sistemele jocului un pic mai ușor de exploatat, să zicem.
Cât despre personajele din poveste, sunt extrem de bine conturate, dialoguri naturale și interpretate magistral de către actori. Chimia dintre Henry și Hans pe măsură ce trec prin chestii din ce în ce mai serioase împreună reușește să mai domolească un pic din dramă și să te transpună în perioadele când ieșeai cu băieții și făceați fix aceleași chestii ca și în joc, iar povestea reușește să rămână plină de surprize – mai ales când e vorba de cine ți-e dușman sau prieten, în război nu e niciodată foarte clar și taberele se pot schimba rapid în funcție de cine scoate sabia mai repede.
Povestea reușește să continue și să încheie firul narativ din primul joc, după care evoluează la proporții absolut epice și o ține așa constant până spre finalul glorios. Nu vreau să dau mai multe detalii legate de activitățile în care veți lua parte, pentru că sunt atât de bune încât nu merită spoil-uite.
Nivelul ăsta de conținut constant de calitate, în care te joci peste o lună jumate în fiecare zi și în fiecare zi ai o poveste și o întâmplare diferită, fără să devină măcar vreo secundă plictisitor sau să pară că nu-și are locul, la genul ăsta de scară și de open world și de interconectivitate de sisteme, nu știu de voi, dar e un RPG și un immersive sim cum nici măcar nu visam că poate să existe, pentru că întotdeauna credeam nu neapărat că e tehnologic imposibil, ci că necesită un volum de muncă de care majoritatea dezvoltatorilor de jocuri pur și simplu nu sunt capabili. Am văzut multe opinii pe internet cum că Warhorse ar fi noul Bethesda, dar sincer, am jucat jocurile Bethesda și în toată istoria lor n-au reușit să creeze ceva la nivelul ăsta de calitate. Da, Morrowind, da, Oblivion, da, Skyrim, da, Fallout 3, da, Fallout 4, plin de bug-uri și sisteme coapte pe jumătate sau la 25%, în visele lor n-au avut Bethesda competența sau talentul de care dau dovadă cei de la Warhorse, îmi pare rău.
Kingdom Come Deliverance 2 reușește să fie nu doar unul din cele mai complete jocuri și una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe single player făcute vreodată, reușește singur să ridice baremul așteptărilor când vine vorba de RPG-uri sau immersive sims. Reușește să ducă întregul gen înainte de unul singur, să dea un exemplu de cum ar trebui să se facă un RPG open world și să fie unul dintre cele mai de referință titluri din istoria gaming-ului. Și reușește asta prin a fi pur și simplu un joc excepțional. Dacă încă nu l-ați cumpărat, sfatul e să nu mai stați pe gânduri – e suficient de prietenos și cu începătorii, și cu jucătorii avansați de RPG-uri.
Odată cu acest joc, Warhorse Studios pot fi puși pe podium alături de Larian ca unii dintre cei mai talentați dezvoltatori de jocuri video, iar KCD 2 merge în topul meu personal ca cel mai bun RPG din toate timpurile. Da, peste BG 3. Da, peste Witcher 3/Cyberpunk. Da, peste Planescape, peste Disco Elysium, peste orice Bethesda/Bioware/CD Projekt.
Pentru mine, Kingdom Come Deliverance 2 este și va rămâne jocul anului 2025, în lipsa lui GTA 6, care acum știm că a fost amânat.
De asemenea, aș putea pune pariu că va exista KCD 3, și că va cuprinde Praga, deși probabil vom avea încă 7 ani de așteptat până atunci.
Însă până atunci, pot doar să sper că vom vedea studiouri care să ia exemplu de la Warhorse de la ce e cu adevărat posibil într-un RPG sau într-un joc, și să vedem cât mai multe capodopere de calibru similar.
Până atunci, în opinia mea, Kingdom Come Deliverance 2 poartă coroana de cel mai bun RPG făcut vreodată.
Până data viitoare, nu uitați:
Audentes Fortuna Iuvat!
