Red Meat Entertainment a anunțat primul său joc și a publicat iute pe Steam un demo. Când am văzut că-i cu violență și gore, m-am gândit să pun mouse-ul pe el și să-i „put the name to the test”, cum spunea atât de frumos, tradus laconic din dorică, Leonidas. În 300. Filmul.
În primul rând, însă, ar trebui să vedem ce-i cu Tremen ăsta, de unde vine și încotro se îndreaptă. Pim Bos, un tinerel olandez care și-a făcut deja un nume în jocurile video 2D și 3D, vrea să-și facă și un renume în gaming. Romanul său grafic vine cu o poveste de impact, ce se inspiră din benzile desenate ale lui Moebius, dar și din Andrei Tarkowsky (cu ale sale filme Andrei Rubliov, Călăuza) sau The Road al lui Cormac McCarthy. Într-o lume gri, futuristă și, desigur, post-apocaliptică, în care timpul pare să fi încremenit sub o crustă de rugină și praf, un călător straniu și calul său rătăcesc prin ținuturi pustiite. Tremen este o elegie vizuală fără cuvinte, o succesiune de cadre hipnotice în care tăcerea protagonistului devine un zgomot de fundal asurzitor, purtându-te prin peisaje ce par extrase dintr-un subconștient industrial aflat în agonie. Fiecare planșă a lui Pim Bos este o demonstrație de forță a detaliului, unde liniile de tuș construiesc o arhitectură a disperării, populată de entități biomecanice ce par să respire prin porii metalului oxidat. Este o imersiune brutală într-un coșmar monocrom, în care singurătatea devine monedă de schimb, într-un pelerinaj absurd unde nu destinația contează ci supraviețuirea privirii tale care încearcă să lege sensuri din umbre și linii de tuș. Este o experiență viscerală, o bandă desenată care nu se citește, ci se descifrează cu sufletul la gură, lăsându-te la final cu o stare de grea melancolie.
Delirium Tremen
Bun, acesta este romanul grafic, în câteva cuvinte. FPS-ul Tremen este o adaptare a romanului, fiind la fel de puțin înclinat către dialog. Mai exact, deloc. În demo, nu există nici măcar o linie de dialog, și probabil că nici în versiunea completă autorul nu va face uz de conversație. Și cu cine să conversezi, mă rog? Cu naziștii mutanți care mai sunt și canibali pe deasupra? Sigur, le-ai putea lăuda trăsăturile fizice rafinate dobândite după o încrucișare cu porcii, dar când întreaga omenire este înrobită și destinată grajdurilor, parcă te lasă inspirația. În plus, e nasol să afli că tu ești ultima speranță a unei omeniri normale, consumatoare de carne de porc, și că trebuie să măcelărești jdemii de naziporci doar pentru a le reaminti cine trebuie să stea, de fapt, în vârful lanțului trofic.
Un cutremen vizual și tehnic
Vizual, jocul te abandonează într-un purgatoriu de animații atât de discutabile, încât ai impresia că mutanții ba suferă de sciatică, ba vor să copuleze prin labirintul de piatră ce parcă vrea să-ți amintească de Wolfenstein 3D. Designul de nivel e un omagiu adus entuziasmului pentru fiare vechi: kilometri de coridoare identice, tapetate cu resturi metalice, prin care rătăcești într-o liniște mormântală. Singurele lucruri care mai sparg monotonia sunt focurile de armă, cu efecte sonore deliberat retro. Din punct de vedere al gameplay-ului, Tremen este clar un shooter de modă veche. Ai jump, dar nu există clic dreapta, iar reload-ul pare să fie considerat un efort intelectual prea mare, așa că pur și simplu mergi înainte și apeși pe trăgaci până când termini mutanții. Sau propria-ți răbdare. Când crezi că mai rău nu se poate, la final de nivel, declanșezi valurile de adversari și ești lovit în moalele capului de o piesă heavy metal, semnată de un anume Closed Grip. Cine-i omul ăsta, habar nu am… Armele și medikit-urile zac pe jos, fiind echipate automat în timp ce treci peste ele. Poți să le mai șlefuiești între niveluri folosind moneda colectată, dar nu te aștepta la vreo inovație care să-ți schimbe viața. Totuși, trebuie să recunosc: senzația armei e bizar de satisfăcătoare, iar haosul general are momentele sale de glorie când o execuție reușită îți oferă acea mică doză de dopamină necesară pentru a nu închide jocul imediat.
O experiență extremen de mediocră
În două vorbe, nu e un demo care să-ți provoace vreo revelație. În afara decorului brutal și a acelui bestiar… să-i zic politicos „neobișnuit”, experiența nu a fost una care să mă dea pe spate. IA este de o inteligență „sclipitoare”, și știe să facă un singur lucru: să se năpustească direct asupra ta ca un berbec, transformând totul într-o harababură obositoare. Mecanica de tragere oscilează grațios între mediocră și pur și simplu insuportabilă, iar lipsa totală a opțiunilor de personalizare îți dă senzația că joci o variantă alfa uitată pe un hard disk din 2005. Sincer, n-am avut nici măcar energia să-l termin; e genul de shooter care te epuizează prin platitudinea lui. Dezamăgitor e un termen mult prea blând pentru acest coșmar tehnic care, momentan, nu funcționează pe niciun plan. Totuși, dacă lumea asta neatractivă și gri ți-a trezit vreun instinct masochist de curiozitate, poți oricând să încerci demo-ul pe Steam – măcar de dragul porcilor.
2 comments
Mein Leben!
Ach, mein leben, ach, mein hertz!