Darwin’s Paradox! Review

Nu e în fiecare zi când primim jocuri video cu caracatițe în rol principal, iar când se întâmplă, de obicei sunt fie experimente indie ciudățele, fie glume care nu se iau prea în serios. Darwin’s Paradox! ar putea fi înscris foarte bine în aceste două premise, însă reușește și să ia aceste idei aparent absurde și să le transforme într-o experiență cinematică surprinzător de coerentă, în care fiecare tentacul și ventuză contează.

Cefalopodele  sunt niște creaturi care par desprinse dintr-un experiment SF și azvârlite în oceanele Terrei cine știe de pe care lume extraterestră, iar Darwin’s Paradox! și-a pus întrebarea (probabil de aici și paradoxul) ce s-ar întâmpla dacă una dintre cele mai inteligente viețuitoare de pe planetă ar fi aruncată într-o lume industrială complet străină? Răspunsul vine sub forma unui platformer cinematic care combină umorul absurd cu stealth-ul tensionat, ca și cum Hideo Kojima ar fi regizat un desen animat fără dialog, un veritabil omagiu adus lui Solid Snake și cutiilor sale de carton. Totul sub oblăduirea Konami, desigur.

Nu știu cum s-a ajuns ca proiectul să fie o scrisoare de dragoste către celebra serie Metal Gear Solid, nu știu de ce Konami a fost de acord cu această transpunere a universului lor prin prisma unei caracatițe venită din imaginația celor de la ZDT Studios ca proiect de debut, dar nici nu prea contează, pentru că mai avem nevoie din când în când de experimente care nu se iau prea în serios.

În orice caz, aici intră în scenă Darwin, o caracatiță care are probabil cea mai proastă zi din istoria cefalopodelor. Simpaticul nostru protagonist ajunge capturat de o corporație dubioasă, UFOOD INC, genul de organizație care pentru Snake înseamnă infiltrare înainte de micul dejun. Determinat să scape de soarta de a fi transformat în takoyaki, și să-și găsească tovarășul capturat, Darwin pornește într-o aventură haotică, plină de momente absurde și situații care escaladează până când, evident, miza devine salvarea lumii. Pentru că de ce nu?

Ca platformer cinematic 2D, jocul livrează surprinzător de bine. Darwin se mișcă elegant iar animațiile sunt atât de bine realizate încât fiecare mișcare pare naturală, chiar și când urcă pe pereți sau se târăște pe tavan.

Îți dai seama destul de repede că Darwin nu e genul care intră în luptă cu tentaculele înarmate, ci e mai degrabă un maestru al supraviețuirii, un fel de Snake cu opt brațe lipsit de replici retorico-filosofice. Se cațără pe pereți și tavane cu o naturalețe absurdă, iar mobilitatea verticală devine rapid cheia succesului. Dacă paznicii roboți te reperează, auzi acel „!” legendar din Metal Gear Solid și știi că ai încurcat-o. De cele mai multe ori urmează un game over rapid, dar dacă reacționezi ca un adevărat agent infiltrat (sau caracatiță panicată), poate găsești o gură de ventilație sau vreun loc strâmt unde să te strecori la limită.

Sunt frecvente situațiile în care trebuie să folosești mediul în avantajul tău, să distragi inamici, să creezi rute alternative sau să profiți de haosul din jur. Ritmul jocului e deliberat mai lent, aproape tensionat, exact ca în momentele acelea din Metal Gear Solid 4: Guns of the Patriots când înaintezi milimetric cu camuflajul activat printre inamici. Diferența e că aici nu ai arme, nu ai gadgeturi militare sofisticate, ai doar instinct, tentacule și multă improvizație. Și culmea, funcționează. Sunt momente în care stai efectiv nemișcat, așteptând momentul perfect, și altele în care intri în panică, încercând să-ți dai seama pe unde să o apuci.

Sound design-ul, deși simplu, își face treaba așa cum trebuie. Fiecare sunet contează, fiecare alertă te bagă în priză. Iar reacțiile paznicilor sunt foarte rapide și uneori chiar stresante, ceea ce face ca fiecare greșeală să pară importantă. E genul de joc care te păcălește cu estetica lui drăgălașă, dar care te ține în tensiune constantă. Ceea ce observi după un timp e că Darwin nu devine niciodată un erou clasic de benzi desenate. Nu capătă super-puteri absurde și nu începe să domine sistemul. Rămâne mereu vulnerabil, dar incredibil de adaptabil, exact ca o caracatiță reală.

Secvențele de la început sunt un tutorial integrat în gameplay, unde faci slalom printre pescăruși și te strecori prin docuri, iar spre final ajungi să navighezi pasaje cronometrate pline de mine marine, submarine înarmate cu torpile șamd. Ceea ce am apreciat aici este că fiecare nivel are identitatea lui clară. De la gropi de gunoi, docuri murdare și zone industriale, la laboratoare subacvatice high-tech și chiar birouri extraterestre care par scoase dintr-o comedie absurdă. Totul e construit cu atenție la detalii, iar lumea pare locuită, nu doar de decor.

Secvențele animate dintre niveluri sunt probabil cele mai impresionante momente din tot jocul. Sunt regizate cu o încredere care amintește de scurtmetrajele de studio bine făcute, iar uneori jocul îți dă pur și simplu pauză de gameplay ca să te lase să mergi prin decoruri superbe și să absorbi povestea. Pentru unii, asta poate părea pierdere de timp și aici mă refer la genul de jucător care ar da skip la fiecare cutscene din Metal Gear Solid 4: Guns of the Patriots, pentru că da, există și astfel de oameni. Ereticilor.

Darwin, fără să spună un cuvânt, reușește să ducă toată încărcătura emoțională. E genul de protagonist care nu are nevoie de dialog, e  expresiv, simpatic și ușor de înțeles, ca un personaj dintr-un film clasic Disney doar că mai lipicios. Sau… gelatinos. Oricum, ai prins ideea.

Și aici ajungem la partea mai puțin roz. Darwin’s Paradox! știe exact ce vrea să fie: un platformer 2D, bazat pe abilitatea jucătorului de a evolua constant cu provocările din mediu. Problema e că execuția nu ține mereu pasul cu ambiția, și cu cât avansezi, cu atât începi să simți micile fisuri din mecanici.

Cățăratul pe pereți și tavane, unul dintre skill-urile de bază ale lui Darwin, devine uneori imprevizibil. Iar când jocul începe să ceară precizie milimetrică în secvențe cronometrate, lipsa asta de consistență devine frustrantă. Nu simți că ai greșit tu, ci că jocul nu răspunde cum ar trebui. Și asta e cea mai nasoală formă de dificultate, aia nedreaptă.

Există o secvență spre final cu un pește-lanternă care te urmărește și, face parte din momentele alea în care îți vine să tragi pumni ecranului și să-ți reevaluezi alegerile de viață. Fugi prin tuneluri subacvatice fără pauză, fără spațiu de gândire, fără direcție clară și mori mult până ajungi șă prinzi layout-ul nivelului. E intens, dar și obositor în același timp.

Partea bună e că checkpoint-urile sunt destul de generoase, ceea ce mai salvează situația. Dar chiar și așa, sunt destule momente unde jocul îți cere o precizie exagerată, uneori aparent aleatorie, iar asta poate deveni frustrant pe parcursul celor 6-7 ore de gameplay. Nu e un dealbreaker, dar te scoate din imersiune fix când nu vrei.

Aidoma multor altor platformere, jocul nu te îmbie prea mult să-l reiei. Odată ce ai parcurs aventura, mare parte din impact se pierde, deoarece experiența este puternic regizată și nu lasă prea mult loc pentru interpretări. Darwin’s Paradox! mizează pe o poveste relaxa(n)tă, dar tocmai această abordare îl face mai puțin tentant pentru o a doua rundă, mai ales în comparație cu Little Nightmares, de exemplu, unde simbolismul și ambiguitatea te încurajează să revii și să descoperi sensuri noi. Aici totul este mai direct, mai light, mai transparent, ceea ce îl face plăcut de parcurs, dar mai puțin memorabil pe termen lung.

În final, Darwin’s Paradox! rămâne o experiență plină de personalitate, e un joc care oscilează între momente hilare și secvențe frustrante, dar care merită experimentat măcar pentru ideile lui simpatice și pentru cel mai amuzant agent de infiltrare cu opt brațe din gaming.