Warhammer 40000: Boltgun este genul de joc care nu poate să fie decât bun, finisat, polișat, lustruit, dichisit și prezentat ca la carte. Modul în care îți controlezi personajul, gunplay-ul, totul se simte ca în vremurile bune. Și nu o spun degeaba, junior rozaliu fiind, subsemnatul și-a format mâna prin sute de ore de jucat titluri clasice precum Wolfenstein 3D, DOOM sau Quake, și știe cum ar trebui să se simtă un boomer shooter adevărat. Recunosc că am fost entuziasmat de Boltgun în momentul anunțării acestuia, dar nici în 40000 de ani m-aș fi gândit că va fi atât de bun. Partea și mai bună e că nu trebuie să fii un fanatic al universului Warhammer ca să poți să te bucuri de acest joc, deoarece producătorul a vrut în primul rând să lanseze un joc de calitate, o odă către clasicii menționați mai sus, cu un design de nivel și gameplay excelente, un joc accesibil tuturor. Le-a ieșit de minune.
Studioul britanic Auroch Digital, adicătelea developerul lui Boltgun, a amalgamat de ici de colo chiar și o poveste și o plasare în timp și spațiu, nu că ar conta foarte mult, dar sunt și ele acolo. Carevasăzică jucătorul intră în pielea, și mai mult chiar, în implantele și power armor-ul lui Malum Caedo, un redutabil Adeptus Astartes din capitolul(facțiunea) Ultramarine, trimis pe planeta Graia, pentru a recupera un artefact valoros. Dacă vă mai aduceți aminte Warhammer Space Marine, din anul de grație 2011, își desfășura acțiunea taman pe aceeași planetă, în mijlocul unei invazii de eretici și Chaos Marines. Nu că acum ar diferi foarte mult setting-ul, ba din contră, vei căsăpi la infideli, eretici și dușmani ai Împăratului, cu mare aplomb. Ceea ce e clar, e faptul că Boltgun e un cvasi-sequel al lui Space Marine, un liant dacă vreți, între Space Marine și nou anunțatul Space Marine 2.
În ceea ce privește combat-ul ca atare, este dificil de exagerat cât de satisfacător și distractiv poate să fie, atunci când pur și simplu dezintegrezi demoni și eretici și alte lighioane. Pentru a proteja domeniul Împăratului de mizeria haosului, ai la dispoziție nelipsitul chainsaw blade(utilizări și alte descrieri sunt de prisos) și opt arme de foc, de la clasicul și omonimul Boltgun, Shotgun, Heavy bolter, Plasma gun, șamd. Mai ai și vreo două tipuri de grenade și ești exact pe calea cea bună să reduci inamicii Umanității la bucăți amorfe de materie organică.
Mărinul nostru nu excelează doar la capitolul armament și muniții, ci este și un bun sprinter, agil ca o gazelă pentru cele două tone de Power armor pe care le poartă, și dacă ai reflexe bune și dai un charge attack într-un grup de eretici, Mărinul va sprinta cu zel și se va izbi de aceștia, iar rezultatul va fi o chisăliță. Vă spun sincer, jocul ăsta, din toate jocurile video marca Warhammer, e singurul care îți poate reda atât de bine experiența unui Ultramarine. De la bubuitul infundat al pașilor sub armura grea, la modul de manevrare al arsenalului, toate emană Warhammer lore. La o adică, ești unul dintre îngerii Împăratului, iar Boltgun te face să te simți ca unul.
Dacă e să aruncăm un ochi peste structura nivelurilor, vom descoperi 24 de hărți organizate în trei episoade, aidoma structurilor episodice ale străbunilor genului FPS. Nu voi descrie fiecare nivel în parte, pentru că ne-am întinde prea mult, dar voi spune că acestea sunt printe cele mai bune pe care le-am jucat vreodată într-un FPS, retro sau ba. Afinitatea profundă a producătorului pentru universul 40K este evidentă peste tot, asta dacă nu era deja clar. Vei fi purtat prin medii inconjurătoare care includ canioane deșertice, peșteri, locașuri de cult impunătoare și numeroase facilități Cult Mechanicus. Adesea nivelurile sunt cu adevărat grandioase, iar unul constă parțial dintr-o serie de mici catedrale suspendate deasupra unui hău, în timp ce altul constă într-un lift masiv încărcat cu mărfuri, macarale, mașinării, clădiri întregi și o sumedenie de inamici, iar acesta din urmă este gazda uneia dintre cele mai palpitante bătălii din joc .
Totul e masiv în Boltgun, arhitectura prevalent gotică e impunătoare, clădirile sunt uriașe, statuile ce împodobesc mediul, aidoma. De la încadrare, la design de nivel și atmosferă, fiecare e o plăcere de explorat, cu o varietate mai mult decât satisfăcătoare. Designul de nivel implică o cantitate sănătoasă de verticalitate, asta ca să nu devină o experiență repetitivă în timp ce cauți cheia care îți deschide ușa către următorul nivel, căci da, nici această mecanică clasică nu a fost omisă. Poate cei mai juniori vor obiecta că jocul nu are hărți pentru nivel, dar personal, nici că am observat lipsa acestora; e totul tocmai cum ar trebui să fie, doar tu, arsenalul și creierul tău, navigând prin structuri, plănuind următoarea rută de abordat și căsăpind tot ce îți iese în cale.
Dacă gameplay-ul și designul de nivel alcătuiesc miezul unui joc, atmosfera este cea care leagă totul laolaltă și adaugă sarea și piperul acestuia. Coloana sonoră e dinamică, atunci când te plimbi de colo colo și explorezi, e molcolmă, aidoma unui cor bisericesc, dar în momentul în care își fac prezența inamicii, soundtrack-ul ia o turnură modernă de synthwave. Despre grafică, nici nu ai crede când spun că jocul folosește motorul de Unreal Engine 4, având în vedere stilul retro pe care îl afșează. Totul este pixelat, alcătuit din voxeli, până și inamicii, nu e nici unul randat 3d, totul este spritework. Desigur, opțiunile grafice sunt cu duiumul, de la bloom, antialiasing,shading și câte și mai câte, ceva ce ar fi fost imposibil pentru shooterele anilor 90, dar stilul este unul cât se poate de retro.
De-a lungul periplului tău, ești însoțit de credinciosul tău servoskull(o dronă plutitoare făcută din…ați ghicit, craniul unui martir sau servitor fidel al Împăratului) care îți va da indicații și sugestii despre progresul tău prin nivel. În fiecare hartă te vei întâlni cu situații în care servoskull-ul va declara De purgatio extremis, ceea ce înseamnă că un puhoi de eretici converg asupra ta, iar tu trebuie să-i nimicești cum crezi de cuviință; până nu e curățată zona, nu poți progresa. În fine, aceste secvențe sunt menite mai mult să îți testeze reflexele și managementul arsenalului, căci nu pot să spun că m-am simțit foarte amenințat de hoardele invadatoare, ceea ce e și un minus per total, jocul fiind cam ușurel.
O altă plângere, pentru că nu l pot numi minus, ar fi faptul că după ce treci de jumătatea jocului, ai văzut deja toată gama de inamici pe care jocul ți-o oferă. Sigur, avem în joc eretici murdari, îi avem pe trădătorii Astartes, Chaos Marines, avem și Daemons of Tzeentch and Nurgle și The Lords of Change and Plague, dar ar mai fi literalmente tone de inamici pe care jocul i-ar fi putut introduce din vastul univers Warhammer. Per total nu e rău, poate la o nouă iterație vom vedea un enemy roster mai sănătos.
Acestea fiind zise, concluzia nu poate fi decât una: Warhammer 40000: Boltgun e un joc creat din pasiune, și asta îl face să strălucească. E un boomer shooter în adevăratul sens al cuvântului, care nu copiază ad nauseam clasicii, ci îi depășește cu un puternic simț al identității, iar producătorul a avut aptitudinile necesare să materializeze acest lucru. Cu un design de nivel genial, un gameplay care te face să vrei încă o doză, Boltgun e un joc care aduce omagii și mândrie genului din care face parte.
For the Emperor and the Golden Throne!