Când cineva menționează cuvântul „roguelike” sau „roguelite”, toată lumea să gândește la Hades sau Slay The Spire, dar nimeni nu se gândește la un joc care te lovește în inimă și te transportă în trecut, în copilărie pentru unii, în adolescență pentru mine. Există jocuri indie care vor să te impresioneze prin mecanici inovatoare, altele prin povești lacrimogene, iar apoi există Keep Driving, care pare să spună din start: „nu vreau să te impresionez, vreau doar să te țin pe drum”. Și, paradoxal, tocmai această modestie îl face unul dintre cele mai oneste jocuri apărute recent. Keep Driving este, în esență, un roguelike despre deplasare, nu despre destinație. Un joc în care progresul nu înseamnă salvarea lumii, ci supraviețuirea unei călătorii — cu bani puțini, mașini obosite, decizii proaste și o coloană sonoră care face mai mult pentru imersiune decât orice dialog bine scris.
Structura de roguelike este evidentă: fiecare run e diferit, fiecare drum are propriile obstacole, iar eșecul nu e penalizat, ci absorbit în experiență. Nu „pierzi”, ci continui altfel. Mașina se strică, relațiile se erodează, banii dispar — iar jocul nu face niciun efort să te menajeze. Ce e interesant la Keep Driving e că roguelike-ul nu e folosit pentru adrenalină, ci pentru uzură psihologică. Sistemele sunt construite astfel încât să simți treptat oboseala drumului: resursele se duc, micile probleme se adună, iar entuziasmul inițial se transformă într-o formă de rutină melancolică. Nu e un roguelike despre „încă o tură”, ci despre „mai pot puțin”.
Una dintre cele mai inspirate decizii de design este transformarea orașelor, benzinăriilor sau pădurilor în zone explorabile în stil dungeon, privite din perspectivă first person. Nu sunt dungeon-uri clasice, cu adversari și loot epic, ci spații cotidiene reinterpretate ca labirinturi de decizii mici. Intrarea într-un oraș nu înseamnă siguranță, ci risc. Fiecare pas poate aduce un eveniment, o cheltuială, o oportunitate sau o problemă nouă. Exact ca într-un dungeon clasic, dar fără sabia scoasă. Doar cu nervii întinși și portofelul subțire. Această abordare dă jocului o identitate aparte: Keep Driving reușește să transforme banalul în periculos, fără artificii. Nu pentru că lumea e ostilă, ci pentru că e imprevizibilă.
Mecanica de bază nu e complicată, dar e suficient de elastică încât să susțină jocul pe termen lung. Repari, negociezi, alegi trasee, gestionezi relații și accepți că nu poți controla totul. Unele decizii sunt proaste din start, altele devin proaste abia mai târziu — iar jocul nu simte nevoia să te avertizeze. Keep Driving nu e interesat să te facă „bun” la el. E interesat să te facă adaptabil. Și asta îl apropie mai mult de experiențele RPG clasice decât de multe jocuri moderne care confundă accesibilitatea cu lipsa de consecințe.
Dacă există un element care ridică Keep Driving peste statutul de indie simpatic, acela este B. Muzica nu e doar bună, e esențială. Fără ea, jocul ar funcționa mecanic, dar nu ar rezista emoțional. Soundtrack-ul nu forțează emoții, nu dictează stări, ci le acompaniază. Uneori e melancolic, alteori aproape neutru, dar întotdeauna potrivit. Este genul de muzică care nu te face să te oprești din joc ca s-o asculți separat, ci te face să continui doar ca să mai auzi încă o piesă în context. Puține jocuri reușesc să facă muzica să pară parte din drum, nu un layer peste el, iar jocul reușește. Keep Driving nu e revoluționar și nici nu pretinde asta. Nu vrea să fie un statement despre viață, dar ajunge să fie, fără să-și dea seama. Este un joc despre mers înainte, despre compromisuri și despre faptul că uneori cea mai mare victorie e să ajungi unde ai plecat, puțin mai obosit, dar încă funcțional. Într-o industrie obsedată de grandios, Keep Driving e un joc despre distanțe mici și drumuri lungi. Și tocmai de aceea, funcționează.
