Înainte de toate, trebuie să spun că pentru mine Alien: Isolation rămâne etalonul absolut în materie de horror SF/survival în jocuri. A fost una dintre puținele experiențe care mi-au dat cu adevărat senzația de atac de panică, nu prin jumpscare-uri ieftine, ci prin teroare lentă, atmosferă, sunet și tensiune. În fiecare moment m-am simțit vânat, mic și neajutorat. Designul său vizual, atenția la detalii, felul în care reacționează Alien-ul la zgomotele pe care le produci, ecoul metalic al pașilor pe coridoarele reci și acel zgomot de fundal, aproape imperceptibil, care se joacă cu nervii tăi și te bagă în paranoia… e ceva sublim.
Este un adevărat test al răbdării și al nervilor. Nu e vorba să învingi monstrul, ci să supraviețuiești în prezența lui. Atmosfera e atât de apăsătoare încât te face să respiri adânc după fiecare secvență. Creative Assembly a reușit să transforme teroarea într-o formă de artă, iar Alien-ul, un simplu AI, în esență, a devenit cea mai imprevizibilă și credibilă ființă digitală pe care am întâlnit-o vreodată. De atunci, niciun joc nu m-a făcut să simt aceeași combinație de fascinație și neputință.
Așa că, atunci când am aflat că Alien: Rogue Incursion primește o variantă non-VR, curiozitatea morbidă a învins scepticismul. Eram ferm convins că e imposibil să se ridice la standardele lui Isolation, dar în același timp mi-a încolțit în minte un gând. Oare poate un joc modern din franciza Alien, gândit inițial pentru realitatea virtuală, să-și păstreze identitatea și în formatul tradițional? Răspunsul, după vreo 7 ore de joacă, e undeva la mijloc, un titlu bunicel, dar care trăiește, indubitabil, în umbra fratelui său mai mare.
Dezvoltat și publicat de Survivos, Rogue Incursion se desfășoară între evenimentele filmelor Alien și Aliens și o urmărește pe Zula Hendricks, un fost Pușcaș Mărin Colonial(Mărină mai bine zis) care a apărut anterior în benzile desenate Alien: Defiance de la Dark Horse Comics. Alături de aliatul ei sintetic, Davis(eliberat de sub controlul rețelei Weyland-Yutani), ea răspunde la un apel de urgență de pe planeta îndepărtată Purdan. Cercetările lor se transformă rapid într-o aventură periculoasă prin Caster’s Cradle, instalația companiei Gemini Exoplanet Solutions, care a devenit un adevărat freak show mortal din cauza infestării cu Xenomorfi.
Fără fundația sa VR, jocul se joacă ca un first-person shooter convențional, și, surprinzător, rețeta funcționează foarte bine. Arsenalul este mic, dar fidel universului: primești un revolver, un shotgun și, desigur, iconicul pulse rifle cu încărcătorul de 99 de cartușe. Acestea sunt armele tale principale de foc, altele nu vezi, așa că familiarizează-te repede cu ele, căci inamicii sunt agresivi, atacă de regulă în număr mare, și vrând-nevrând, te obligă să-ți gestionezi atent muniția și să rămâi mereu alert. Pe lângă armele de foc, mai ai grenade detonate de mișcare, un aparat de sudură portabil, precum și credinciosul motion tracker și o hartă interactivă foarte utilă.
Mecanica VR din versiunea originală a fost tradusă în acțiuni clasice bazate pe butoane, precum quick-time events. Astfel, în loc să ridici fizic și să introduci un power cell, ții apăsat un buton pentru ca Zula să finalizeze sarcina. Deși acest lucru elimină factorul de imersiune care face o experiență VR captivantă, nu se simte nelalocul lui. Animațiile cosmetizează interacțiunile suficient de bine încât să pară naturale, ca și cum ar fi fost concepute de la început pentru ecran plat, și eu personal, nu simt că am pierdut nimic, nejucând versiunea VR apărută anul trecut.
Progresul este clar și simplu și se desfășoară într-un areal destul de restrâns. Baza de cercetare are câteva elemente ușoare tipic metroidvania, în care vei avea nevoie de unelte specifice și carduri de acces pentru a deschide zone noi și scurtături, în timp ce ești constant asaltat de Xenomorfi. Pauzele sunt puține, ceea ce ajută la menținerea tensiunii, dar asta înseamnă că jocul este relativ scurt. Te poți aștepta la aproximativ șase-sapte ore de joc dacă te miști într-un ritm constant. Valoarea de rejucare este limitată dincolo de setările de dificultate, dar având în vedere cât de mult se bazează universul Alien pe atmosferă, un singur playthrough e suficient pentru majoritatea jucătorilor.
AI-ul xenomorfilor este bun, dar nu ceva revoluționar. Reacționează variat și nu urmează tipare evidente. Într-un moment, par să te ignore, iar în următorul, atacă din unghiuri neașteptate. E clar că dezvoltatorii au vrut să păstreze acea impresie de imprevizibilitate pe care Isolation a ridicat-o la rang de artă. Totuși, în Rogue Incursion, confruntările sunt mult mai dese și mai directe și e evidentă direcția pe care jocul a luat-o înspre action-horror în detrimentul survival-horror.
Din punct de vedere vizual, Rogue Incursion-Evolved Edition arată foarte bine pe PC. Mediile sunt bogate în estetica de horror industrial pe care fanii o cunosc atât de bine: lumini care pâlpâie, țevi care picură, coridoare strâmte și tuneluri de aerisire care amplifică claustrofobia. Tehnic vorbind, Evolved Edition se simte bine optimizat. Rulează fluent, are timpi de încărcare scurți și e lipsit de bug-urile agasante marca Unreal Engine 5, motor pe care, de altfel, îl și folosește.
Din păcate, partea audio lasă de dorit. Sunetul armelor este înfundat, nu are impactul așteptat, ceea ce m-a dezamăgit. Revolverul pare că e un pistol cu capse, shotgun-ul ar trebui să îți bubuie boxele, iar pulse rifle-ul ar trebui să-ți scrijelească timpanele cu zgomotul său metalic distinct. În schimb, sunetele sunt în surdină și oarecum amortizate, ca și cum le-ai auzi dintr-o altă încăpere. Țipetele Xenomorfilor și sunetele ambientale nu suferă de această aplatizare, însă fără un feedback convingător al armelor, luptele se simt mai puțin satisfăcătoare. Pe de altă parte, voice acting-ul e foarte bine realizat și susține bine narațiunea. Actrița care o interpretează pe Zula îi dă umanitate, iar Davis are acea voce calmă sintetică care face legătura celor doi credibilă.
Ca FPS pe ecran plat, jocul este distractiv și tensionat, dar nu revoluționar. Se simte ca un spin-off Alien solid, unul care satisface dorința pe care fanii o aveau de ani de zile. Îți permite să mânuiești din nou pulse rifle-ul, te pune față în față cu o regină Xeno, te lasă să parcurgi coridoare întunecate și încăperi pline de cadavre încorsetate în mâzgă, iar pentru majoritatea fanilor, e suficient.
Totuși, slăbiciunile sale devin evidente pe termen lung. Jocul e repetitiv, cu aceleași coridoare, aceiași inamici, aceleași tactici de run and gun. Și se simte că mecanicile de joc, nu mai evoluează. Iar pentru un fan al seriei, care a văzut cât de profund poate fi un joc precum Isolation, asta devine o problemă. Mi-aș fi dorit mai multe surprize, mai multe situații în care jocul să mă sperie, nu doar să mă facă să împart cu nemiluita gloanțe în atacatorii Xeno.
Dacă ești fan al francizei Alien și ai așteptat ceva nou de la Isolation, acest joc merită cu siguranță jucat. Nu te va uimi, dar te va ține captivat câteva ore, oferind un amestec fidel de acțiune și horror. E o adaptare competentă, cu o prezentare vizuală foarte fidelă materialului sursă și un respect sincer față de universul original. În același timp, e și un joc care trăiește în umbra unui titan și asta spune multe despre standardele ridicate pe care le-a impus respectivul titan odată cu apariția sa.
Pentru restul jucătorilor, Alien: Rogue Incursion – Evolved Edition reprezintă o revenire binevenită în universul Alien și este încă o întruchipare a motivului pentru care această franciză rămâne un teren atât de fertil pentru jocurile video. Finalul lăsat într-un cliffhanger e atipic pentru un titlu marca Alien, dar nu înseamnă altceva decât apariția unei continuări în viitorul apropiat, confirmată de altfel de producători, pe care o aștept cu nerăbdare și cu speranța unei experiențe mai rafinate care să declanșeze valuri de adrenalină și cortizol.
