Voi face în cele ce urmează o radiografie a celor două filme care au încercat să transforme „conserva de fier” în personaj principal. Este vorba despre „Fury” și „Beliy Tigr” (Tigrul Alb). Două viziuni diametral opuse despre moartea pe șenile, dar care suferă de aceeași patologie: fascinația erotică pentru „jucăria” preferată a lui Hitler, tancul Tiger. Să fim clari: cui nu-i plac tancurile? Mie nu-mi plac minciunile ambalate în blindaj. Tiger a fost o bijuterie de laborator într-un abator industrial. Un tanc produs din disperare, cu o transmisie Maybach Olvar de ceasornicie fină pusă pe un mastodont de 57 de tone. Dacă mecanicul-șofer nu era un neurochirurg al ambreiajului, mastodontul se auto-distrugea la prima pantă.
„Beliy Tigr”: Dumnezeul tanchist și sicriul de unică folosință
În filmul rusesc, avem măcar onestitatea mizeriei sângeroase. Personajul principal este un cadavru viu, ars pe 90% din corp, un „șaman” al motorinei care „aude” tancurile. Aici atingem realitatea sângeroasă a frontului de est: tanchistul sovietic din T-34, tancul produs de femei și adolescenți în Ural în timp ce bărbații ardeau pe front. T-34/76 nu era o minune. În ’41, transmisia era atât de proastă încât mecanicul schimba vitezele cu barosul, iar durata de viață a tancului în luptă era calculată la 45 de minute. De ce să faci o transmisie care ține 10.000 km când tancul explodează în prima oră? Asta e eficiența sovietică: sacrificiul total. „Tigrul Alb” din film, o fantomă ce bântuie mlaștinile, e metafora traumei care nu se termină în 1945. Dumnezeul lor este un tanchist mort la postul lui, vânând o ideologie transformată în oțel.
„Fury”: Hollywood-ul și fetișismul anti-american
Dacă rusul e mistic, americanul e de-a dreptul debil tactic. Filmul „Fury” pare regizat de cineva care urăște ingineria SUA. Ni se vinde ideea că Sherman era un „rahat” aruncat la număr. Un fals ordinar. Sherman a fost geniul logisticii. Un tanc versatil, fiabil, ușor de condus de băieți crescuți la ferme cu tractoare. Avea un stabilizator giroscopic pe care nemții nici nu-l visau și depozitare „umedă” a muniției (Wet Stowage), fiind cel mai sigur tanc din lume pentru echipaj. Scena în care trei Sherman atacă sinucigaș un Tiger este o mizerie. În realitate, americanii aveau radio în fiecare tanc și muniție HVAP (High Velocity Armor Piercing) – proiectile subcalibrate cu miez de tungsten care perforau Tigrul de la peste 1000 de metri. Nu era nevoie să te apropii ca să „guști” moartea. Brad Pitt face pe filozoful într-o conservă care în realitate ar fi măturat Tiger-ul prin manevrabilitate, trăgând din mișcare în timp ce mastodontul german abia reușea să-și rotească turela hidraulică.
Realitatea Balistică și „Spalling-ul”
Ceea ce nu vedeți în filme este fenomenul de spalling. Spre finalul războiului, oțelul german era casant din lipsă de aliaje (molibden). Chiar dacă proiectilul nu perfora, șocul impactului făcea ca bucăți din interiorul blindajului să se desprindă și să zboare prin tanc cu viteză de glonț. Tanchiștii germani mureau ciuruiți de propriul lor tanc.
Masacrul din intersecție: O insultă la adresa tacticii
Scena finală din „Fury” este deliciul incompetenței. Un batalion SS dotat cu Panzerfaust ar fi distrus tancul imobilizat în zece secunde. Acele arme funcționau pe principiul încărcăturii cumulative (HEAT) – un jet de cupru topit care trece prin oțel ca prin unt. Dar în film, germanii aleargă prin fața mitralierelor ca iepurii lobotomizați… Nu lăsați cinematografia să vă educe. Războiul a fost câștigat de fiabilitatea industrială a Chicago-ului și Celeabinsk-ului, nu de bijuterii tehnice care se gripau la prima mlaștină. În 2026, încă ne lăsăm mințiți de mitul „super-tancului” german de parcă am fi înrolați în legiunea de fani a lui Călin Georgescu. Tiger a fost un prădător superb pe hârtie și un cadavru mecanic în teren. Iar noi suntem doar figurația mută care aplaudă niște sicrie pe șenile vopsite frumos pentru box-office.
