Baldur’s Gate 3

Scriu acest text nu ca redactor PC Games, ci ca jucător care a crescut cu Baldur’s Gate. Pentru mine, numele acesta nu e doar o franciză, ci o parte din adolescență — serile lungi petrecute cu manualul Dungeons & Dragons lângă tastatură, notițele despre vrăji și decizii morale care păreau mai importante decât temele de a doua zi.  După douăzeci și ceva de ani, am intrat în Baldur’s Gate 3 cu emoția unui om care revine acasă, dar găsește o casă refăcută, modernă, strălucitoare, și totuși, rece.

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când am pășit prima dată prin porțile orașului Baldur’s Gate. Era sfârșitul anilor ’90, vremea în care RPG-urile nu aveau nevoie de lumini dinamice și ray tracing ca să te facă să te pierzi în lumi uriașe. Era suficient un ecran CRT, o hartă plină de mici dreptunghiuri desenate manual și o poveste spusă cu măiestria unui maestru al Dungeons & Dragons. Baldur’s Gate 2: Shadows of Amn a fost pentru mulți dintre noi mai mult decât un joc — a fost o lecție despre cum se scrie o epopee interactivă.

Când Larian Studios a anunțat Baldur’s Gate 3, recunosc că am fost sceptic, dar și curios. După două decenii, numele „Baldur’s Gate” era o relicvă, o amintire dintr-un timp în care BioWare nu făcea încă jocuri de acțiune, ci povești. Mi-am spus că, dacă cineva ar putea duce mai departe spiritul original, poate că aceia ar fi belgienii de la Larian, studio care demonstrase un respect rar pentru complexitatea RPG-urilor clasice, cu Divinity: Original Sin 2.

Primele ore din Baldur’s Gate 3 m-au prins complet. Grafica, dialogurile complet dublate, interactivitatea — totul părea că promite o aventură de anvergura clasicelor pe care le-am iubit. Însă, pe măsură ce am avansat, senzația de lume mare a început să se dizolve.

Începem unde începem toate RPG-urile Larian

O lume frumoasă, dar strâmtă

Baldur’s Gate 2 era vast. Nu doar ca hartă, ci ca senzație de spațiu și descoperire. Te simțeai liber să explorezi, chiar și atunci când nu existau misiuni care să te trimită într-un loc anume. Fiecare pădure, fiecare colț de ruină părea să ascundă o poveste. În Baldur’s Gate 3, lumea e minunată vizual, dar îngrădită. Te lovești de pereți invizibili acolo unde inima ta de explorator ar vrea să vadă ce e după dealul următor.

Fiecare zonă din BG3 e concepută ca o scenă de teatru: spectaculoasă, atent regizată, dar închisă. Te afli într-un joc în care libertatea e o iluzie bine pusă în scenă. Da, poți alege cum să abordezi un conflict, ce replică să spui, ce personaj să seduci, dar nu poți alege unde să mergi mai departe cu adevărat. Lipsa acelei libertăți spațiale, acel sentiment de „lume mare”, transformă aventura într-un șir de acte perfect calculate. Și e păcat, pentru că Larian a reușit lucruri extraordinare în rest:  un sistem de luptă turn-based rafinat și un nivel de detaliu vizual care îți taie respirația. Dar toate acestea se petrec într-un acvariu. Un acvariu frumos, dar tot acvariu rămâne.

Personajele: de la profunzime la performanță

Una dintre cele mai dureroase diferențe dintre BG2 și BG3 este modul în care sunt scrise personajele. În Shadows of Amn, fiecare companion avea o istorie care vibra dincolo de replicile de dialog. Minsc, Jaheira, Viconia, Keldorn — nu erau doar tipologii, erau oameni. Îi înțelegeai, îi iubeai sau îi urai, dar niciodată nu rămâneai indiferent. În Baldur’s Gate 3, personajele sunt, în mare parte, actori. Perfect animați, excelent interpretați, dar prea conștienți că sunt într-o piesă. Dialogurile, deși elaborate, rareori ating acea profunzime morală și emoțională care făcea ca fiecare conversație din BG2 să pară un test al valorilor tale. Larian preferă spectacolul, nu introspecția. Totul e mai teatral, mai contemporan, mai accesibil pentru publicul care vine din cultura streaming-ului, nu din tradiția romanului fantasy. Scriitura din BG3 e competentă, dar fără sufletul care făcea ca fiecare linie de text din BG2 să pară scrisă de cineva care trăia în lumea aceea.

Tache, Ianche și Cadâr – varianta Larian

Relațiile – de la subtilitate la simulare

Un aspect care m-a deranjat profund, și care vorbește despre transformarea valorilor narative din RPG-urile moderne, este felul în care Baldur’s Gate 3 tratează interacțiunile dintre personaje. În loc să fie o construcție lentă, bazată pe dialoguri inteligente, compatibilitate morală și experiențe comune, relațiile par reduse la un sistem de aprobare superficial, menit să grăbească recompensele emoționale. În Baldur’s Gate 2, dacă reușeai să legi o relație cu Jaheira, era un proces de o finețe rară. Nu exista un moment anume în care jocul îți spunea: „Acum puteți flirta.” Relația se năștea organic, din conversații presărate printre aventuri, din deciziile tale care îi influențau părerea despre tine, din momentele de tăcere sau pierdere. Era o relație despre încredere și înțelegere, nu despre bifarea unei opțiuni de dialog. Când, după zeci de ore, Jaheira îți lăsa să înțelegi că sentimentele ei s-au schimbat, acel moment avea greutatea unei revelații. Nu pentru că sistemul de joc ți-a permis-o, ci pentru că ai câștigat-o.

În Baldur’s Gate 3, contrastul este izbitor. Interacțiunile dintre personaje sunt rapide, uneori caricaturale, și adesea reduc experiența relațională la o curtare accelerată. După câteva replici bine alese și un quest comun, te trezești că orice companion este gata să transforme o seară de tabără într-o scenă romantică explicită. Totul pare conceput pentru a livra rapid satisfacție, nu pentru a construi un arc afectiv credibil. Această sexualizare grăbită nu e doar o alegere de design, ci un simptom al culturii moderne a jocurilor: totul trebuie consumat repede, recompensat imediat, exprimat vizual. Unde BG2 te obliga să descifrezi nuanțe precum o privire, o replică ambiguă, o reacție subtilă la o decizie morală, BG3 îți pune la dispoziție un meniu de opțiuni romantice unde misterul dispare în favoarea eficienței. Nu spun că un RPG nu ar trebui să aibă scene intime. Din contră, ele pot fi momente de vârf narativ dacă sunt câștigate prin construcție emoțională. Problema e că, în Baldur’s Gate 3, sexul devine scopul, nu consecința firească a unei povești bine spuse. Rezultatul este un sentiment de superficialitate, de parcă jocul nu mai are încredere că jucătorul poate aprecia subtilitatea unei relații bazate pe evoluție și dialog.

Este ironic: în epoca în care tehnologia permite expresii faciale complexe și dublaj integral, emoția umană a devenit mai puțin convingătoare. În loc de tensiune romantică, avem oferte explicite; în loc de profunzime, avem accesibilitate; în loc de tăcere semnificativă, avem totul spus prea repede. Și asta, pentru mine, este una dintre cele mai mari pierderi față de moștenirea lui Baldur’s Gate 2.

Omorându-ne sora (Nu e spoiler. Jocul are aproape 3 ani)

Quest-ul criminalului în serie vs investigații moderne

Unul dintre elementele care făceau Baldur’s Gate 2 memorabil era modul în care quest-urile se desfășurau organic, lăsându-te să descoperi, să investighezi și să rezolvi situațiile în ritmul propriu. Quest-ul criminalului în serie din Bridge District este exemplul perfect: nu ți se spunea direct „găsește vinovatul”. Trebuia să explorezi cartierul, să aduni indicii, să interacționezi cu martorii și să legi detalii aparent disparate. Totul se simțea natural, parte din lumea vie a Athkatla, iar satisfacția venea nu doar din rezolvarea crimelor, ci din sentimentul că ai descifrat un mister real, în mod organic și credibil.

În Baldur’s Gate 3, chiar dacă există quest-uri cu investigații precum cel legat de o carte de necromanție sau câteva puzzle-uri narative, nu există niciodată acea profunzime și libertate de abordare. Quest-urile par mai degrabă scenete predefinite: urmezi pașii, bifezi obiectivele și primești recompensa, fără ca lumea să reacționeze credibil la deciziile tale. Lipsa de complexitate și de interacțiune reală face ca experiența de investigație să se simtă artificială, ca un joc de puzzle narativ, nu ca un mister care trăiește în lumea jocului. Pentru un veteran care a navigat prin Bridge District și a urmărit criminalul pas cu pas, această diferență e devastatoare: BG3 oferă mai mult spectaculos vizual decât satisfacție narativă autentică.

Dark Urge și moștenirea lui Bhaal

Dark Urge, introducerea centrală a BG3 pentru cei care așteaptă o continuitate cu universul Bhaal, promitea o legătură cu mitologia lui Baldur’s Gate 2 și o explorare modernă a moștenirii Lordului Asasinii. Teoretic, conceptul era genial: un protagonist care nu doar că are propriile conflicte morale, ci poartă în sine ecoul vechilor povești, gata să transforme deciziile jucătorului în replici ale destinului lui Bhaal. În practică, însă, implementarea e lamentabilă. Dark Urge nu devine niciodată un catalizator narativ puternic; motivațiile sale sunt prezentate adesea superficial, dialogurile sunt forțate și lipsesc acele momente de introspecție care făceau din Baldur’s Gate 2 o epopee de moralitate și alegeri. În BG2, tensiunea creată de Bhaalspawn era constantă, subtilă, și se manifesta prin interacțiuni cu lumea și cu celelalte personaje, prin misiuni care legau trecutul, prezentul și deciziile tale într-un mod coerent și captivant.

În BG3, Dark Urge devine adesea un instrument narativ de decor, nu un personaj viu. Quest-urile legate de Bhaal par mai degrabă menite să ofere scene spectaculoase și dialoguri dramatice, decât să construiască o poveste care să te facă să simți greutatea moștenirii divine. De asemenea, legătura cu BG2 e slabă: nu există echo-uri consistente sau ramificații care să ofere veteranului senzația că acțiunile sale se află în același univers coerent. Totul se reduce la scene explicite, cutscene-uri cu dialoguri predefinite și opțiuni limitate de interacțiune, ceea ce diminuează dramatic impactul emoțional al unui personaj care, în teorie, ar fi trebuit să fie cheia revenirii la lumea veche.  În final, Dark Urge nu reușește să transforme moștenirea lui Bhaal într-o experiență interactivă memorabilă; devine un simbol al paradoxului BG3: ambiție narativă enormă, dar execuție slabă și superficială, care lasă veteranii seriei să simtă un gol acolo unde ar fi trebuit să fie profunzime, moralitate și tensiune psihologică autentică.

De la role-play la rule-play

Un alt aspect care m-a scos treptat din imersiune este modul în care Baldur’s Gate 3 tratează conceptul de role-play. În jocurile vechi, simțeai că acțiunile tale modelează lumea, chiar dacă doar prin text. Deciziile aveau greutate, nu pentru că schimbau finalul, ci pentru că schimbau percepția ta asupra personajului pe care îl jucai.

În BG3, alegerile sunt numeroase, dar superficiale. Larian le-a construit cu o precizie inginerească, fiecare ramură ducând la o altă scenă spectaculoasă. Dar foarte rar simți că tu ești autorul moral al poveștii. Ai senzația că participi la un experiment narativ, nu la o aventură vie. Totul e calibrat pentru impact emoțional imediat, nu pentru reflecție. Aici se simte ruptura generațională dintre BioWare-ul anilor 2000 și RPG-urile de azi. Pe atunci, jocurile te invitau să te întrebi cine ești. Acum, te întreabă ce alegi, iar diferența e uriașă.

E imposibil să negi calitatea tehnică a Baldur’s Gate 3. Este o demonstrație impresionantă de forță: animații fluide, expresii faciale credibile, fizică rafinată, și o cantitate copleșitoare de dialog înregistrat. Dar, în spatele acestei străluciri tehnologice, lipsește acea fervoare narativă care făcea jocurile clasice să trăiască dincolo de ecran. Larian a construit o capodoperă de design și inginerie, dar nu o poveste care să te urmărească ani la rând. Iar pentru cei dintre noi care au crescut cu Baldur’s Gate 2, asta doare. Pentru că nu căutam doar un joc bun — căutam întoarcerea acasă. Întotdeauna am considerat că unul dintre motivele pentru care Baldur’s Gate 2 rămâne un reper al RPG-urilor este combat-ul. Real-time with pause nu era doar un compromis tehnic, ci o expresie a libertății strategice. Fiecare luptă era un puzzle viu: trebuia să anticipezi mișcările inamicului, să sincronizezi vrăjile, să decizi cine atacă, cine se retrage și când să folosești poțiunile. Ritmul era organic, tensionat, iar deciziile jucătorului aveau greutate reală. Nu era simplu, dar tocmai această complexitate dădea satisfacție, te făcea să simți că ești responsabil de soarta echipei tale.

Intrarea în Baldur’s Gate 3 aduce un șoc diferit: turn-based. Luptele sunt acum clar structurate, fiecare acțiune vizibilă și delimitată de faze. În teorie, sistemul permite o gândire mai profundă și o mai bună planificare a fiecărei mutări, iar animațiile și prezentarea vizuală sunt impecabile. Dar, pentru cineva care a trăit adrenalina bătăliilor din BG2, combat-ul turn-based se simte adesea rigid și teatral. Deciziile nu mai pulsează cu ritmul imprevizibil al real-time with pause; totul devine o coregrafie precisă, mai puțin surprinzătoare și mai puțin organică. Aici apare paradoxul modern al RPG-urilor: tehnologia oferă claritate, dar poate reduce emoția. BG3 impresionează vizual și tactic, dar pierde o parte din sentimentul de urgență și libertate, acea senzație că fiecare decizie poate schimba cursul luptei. Este un joc sofisticat, dar care sacrifică fluiditatea și imprevizibilul clasic.

Încă o comparație

Și totuși, există exemple care arată că modernizarea nu trebuie să însemne rigiditate. Pathfinder: Wrath of the Righteous (n.e. “in this business, we call it “foreshadowing”) permite comutarea între turn-based și real-time with pause în orice moment. Poți simți tensiunea luptelor continue, dar ai și control strategic complet când vrei să analizezi fiecare mutare. Rezultatul este un RPG matur, flexibil, care păstrează atât adrenalina imprevizibilă a bătăliilor clasice, cât și claritatea tactică necesară unui jucător modern. Comparativ, BG3 se simte aproape pedant: totul este calculat, totul arată spectaculos, dar jucătorul simte că urmărește o demonstrație vizuală, nu o luptă în care fiecare alegere contează cu adevărat. Pathfinder WotR oferă libertatea de a decide ritmul, de a experimenta, de a simți frica și triumful ca parte integrantă a aventurii. BG3 oferă spectacol, dar fără această vibrație organică. Pentru veteranul BG2, diferența este clară: nu e doar despre preferințe de stil de luptă, ci despre ce fel de RPG vrei să trăiești. BG3 arată că „modern” poate însemna vizual, accesibil, controlat, dar nu neapărat matur. Pathfinder WotR arată că modernul poate fi și sofisticat, complex, capabil să combine tradiția strategică cu libertatea decizională, fără să compromită nici adrenalina, nici satisfacția tactică.

Așadar, dacă întrebi un veteran care a navigat prin bătăliile din Athkatla, BG3 este un pas lateral, nu o revoluție. Frumos, sigur, spectaculos, dar nu evoluția pe care o așteptam. Pathfinder: WotR demonstrează că se poate crea un RPG adevărat modern, în care deciziile au greutate, ritmul este al tău și jocul nu renunță la complexitate pentru spectaculozitate. Și, ironia face, în timp ce Larian se laudă cu grafica, turnurile și animațiile, jocul pare că spune: „Uitați-vă ce frumos am făcut!” — în timp ce Pathfinder șoptește: „Uită-te ce poți face tu.” Diferența este între spectacol și interactivitate, între a privi și a trăi aventura. BG3 merită jucat și admirat, dar pentru cine caută adevărata evoluție a RPG-urilor, Pathfinder WotR este lecția clară: modern nu înseamnă doar vizual și turn-based, ci maturitate, flexibilitate și libertatea de a alege ritmul propriu al luptei.

Umbra amintirii

Poate că cea mai sinceră reacție pe care o am față de Baldur’s Gate 3 este o formă de melancolie activă. Nu pot spune că nu-mi place jocul — ar fi nedrept. Dar nici nu pot spune că îl iubesc. Îl respect, îl admir, îl joc cu interes, dar de fiecare dată când revin la el, am senzația că stau într-un decor construit după fotografiile copilăriei mele. Frumos, dar fals. Poate că e imposibil ca un joc modern să reproducă farmecul unei epoci în care imaginația completase golurile grafice. Poate că noi, cei care am jucat Baldur’s Gate 2 în anii 2000, am rămas prizonierii unei magii care nu mai poate fi reînviată.

Baldur’s Gate 3 este, paradoxal, simbolul a tot ce e extraordinar și tot ce e pierdut în RPG-urile moderne. A ridicat standardul de producție, dar a micșorat spațiul pentru imaginație. A adus narațiunea la un nivel cinematografic, dar a sacrificat tăcerea dintre replici, acea tăcere în care jucătorul avea timp să se întrebe „ce ar face personajul meu?”. Industria de azi construiește lumi în care nu mai există neprevăzut, doar ramificații calculate. E o lume fără umbre, pentru că totul e iluminat. Iar fără umbre, nu mai există mister. Poate că acesta e prețul progresului. Poate că Baldur’s Gate 3 este un monument ridicat în cinstea unei ere care s-a încheiat. Și poate că noi, veteranii, nu trebuie să-l judecăm pentru ce nu este, ci să-l privim ca pe o relicvă modernă, frumoasă, dar rece, a unei epoci care credea că poveștile se nasc din cuvinte, nu din texturi.

Concluzie
Baldur’s Gate 3 e un joc mare, dar trăiește într-o lume mică. E o capodoperă de execuție tehnică și design, dar o poveste fără rădăcini emoționale solide pentru cei care au crescut cu Baldur’s Gate 2. Pentru veteranii seriei, fiecare decizie aparent importantă se simte adesea ca o simulare, fiecare interacțiune romantică sau morală ca o bifare rapidă, fără greutatea și profunzimea care făceau din aventura originală o experiență memorabilă.

Și totuși, Baldur’s Gate 3 merită jucat, și dacă doar pentru a-l analiza. Este un tribut modern al unei francize clasice și o demonstrație de măiestrie tehnologică. Diferența este că acum jocul oferă spectacol, nu farmecul subtil și imersiunea lentă care defineau epoca clasică. Pentru mine, rămâne un amestec de nostalgie și admirație frustrată: mă bucur de ce a fost realizat, dar nu pot să nu simt lipsa acelui spirit viu al poveștii, acel sentiment că fiecare colț de lume și fiecare companion respiră independent de deciziile tale.

Poate că aceasta este concluzia despre RPG-urile moderne: ele pot impresiona ochiul și urechea, pot da senzația că lumea e vie, dar prea des uită să impresioneze sufletul. Baldur’s Gate 3 este un exemplu strălucit al acestui paradox. Și pentru noi, veteranii, rămâne lecția că progresul tehnologic nu poate reproduce automat magia unei lumi în care poveștile se scriau încet, dar pătrundeau adânc.