Haideți să dezvoltăm un pic câteva idei din review-ul Baldur’s Gate 3 și să vorbim un pic despre povestea lui Baldur’s Gate 3, în comparație cu BG2.
Există un moment, în Baldur’s Gate 3, în care îți dai seama că nu mai joci un RPG, ci o formă interactivă de mitologie pop. Toți te privesc, toți te venerează, toți așteaptă să salvezi lumea. De la primul dialog, totul e despre tine. Nu există mister, doar destin. Iar când un joc începe cu promisiunea că ești special, e aproape sigur că nu o va putea onora. În Baldur’s Gate 2, lucrurile stăteau invers. Erai un nimeni. Un copil pierdut într-o lume care nu dădea doi bani pe tine. Abia după zeci de ore, după ce ai rătăcit prin Athkatla, Underdark și Planar Sphere, descopereai că ești altceva. Nu pentru că lumea ți-a spus-o, ci pentru că ai înțeles-o. A fost o revelație câștigată, nu impusă.
Lume mică, miză mare: claustrofobia măreției
Baldur’s Gate 3 are o lume superbă, dar mică. E o scenografie, nu o hartă. Larian a făcut un lucru paradoxal: a construit un RPG uriaș, dar care se simte îngust. Fiecare zonă e o arenă în care se joacă un act, fiecare act are propriul set de reguli, iar tu ești actorul principal. Nu există spațiu pentru uitare, pentru rătăcire, pentru acel sentiment că „undeva acolo” se întâmplă altceva, fără tine. În Baldur’s Gate 2, lumea era vastă și indiferentă. Puteai merge în Temple District și să descoperi un cult despre care nimeni nu-ți spusese nimic. Puteai pleca în Umar Hills și să descoperi o tragedie cosmică ascunsă în ceață. Puteai ignora complet misiunea principală și să trăiești, luni de zile, într-o succesiune de povești care nu aveau nicio legătură între ele. Erai o rotiță într-un mecanism uriaș, dar exact acea lipsă de centralitate îți dădea sens.
În BG3, ești centrul universului încă din tutorial. Ai un parazit în creier, o profeție în buzunar și o cameră de filmat pe tine non-stop. Nu mai există umbră, nu mai există secundar. Totul gravitează în jurul tău, iar universul se micșorează odată cu importanța ta.
De la aventură la apocalipsă express
În Baldur’s Gate 2, nu începeai ca un erou. Începeai ca un captiv. O victimă a unui experiment. Primele ore erau un studiu despre neputință. Abia apoi venea libertatea, și odată cu ea, responsabilitatea. BG3 sare direct peste această etapă. Ești special de la început. Ai o putere interzisă, ești urmărit de zei, de demoni, de oricine are o voce mai gravă decât tine. Nici nu ai apucat să-ți cunoști echipa și deja ești Alesul. Această grabă narativă e simptomul RPG-ului modern: jocurile se tem că vei pleca dacă nu te flatează din primul minut. Așa că te pun pe tronul salvatorului înainte să înveți să mergi. E o formă de inflație epică: când totul e important, nimic nu mai e. BG2 te făcea să-ți construiești drumul spre măreție. BG3 ți-l închiriază pe oră.
Universul care nu mai respiră
Baldur’s Gate 2 era plin de povești care nu aveau nevoie de tine. Călugării din Amkethran, asasinii din Shadow Thieves, vrăjitorii din Planar Sphere, fiecare avea propria viață, propriile scopuri, propriile tragedii. Uneori le încurcai planurile, alteori doar le observai. Lumea continua fără tine. Iar exact acea indiferență făcea universul credibil. Legat de Shadow Thieves: Știu că aveai nevoie de 15.000 de gold ca să le ceri ajutorul să o salvezi pe Imoen, dar nu era obligatoriu să deslușești toate firele narative despre politicile interne ale guild-ului. Jocul oferă exact ceea ce ai tu nevoie pentru a continua aventura dar îți face ochi dulci dacă dorești să descoperi mai mult.
În BG3, totul e personal. Fiecare NPC știe cine ești. Fiecare conflict e legat de tine. Fiecare criză e o reflectare a „condiției tale speciale”. Nu mai e o lume, e o orchestră care-ți cântă tema. Sunt momente în BG3 când mi-aș fi dorit ca jocul să mă ignore. Să pot intra într-o tavernă și să nu fie nimeni care să-mi ceară să salvez ceva. În BG2, puteai trăi astfel de clipe. În BG3, ești prea important pentru banalitate. Dar un RPG care se teme de banalitate se teme, de fapt, de viață.
Când miza devine povară
BG2 își creștea miza cu răbdare. Prima parte era personală: scăparea din captivitate. A doua era locală: Athkatla și jocurile de putere din oraș. Abia apoi venea revelația divină, moștenirea lui Bhaal. Era o scară morală și geografică în același timp. Cu fiecare pas, vedeai mai mult din lume și mai mult din tine. BG3 începe de sus și rămâne acolo. Primele ore sunt despre o invazie cosmică, despre zei și paraziți și conspirații care ar trebui să zguduie universul. Dar dacă apocalipsa e prima pagină, ce-ți mai rămâne pentru final? Răspuns: doar o apocalipsă mai mare. De aceea, BG3 devine, paradoxal, mai mic pe măsură ce înaintezi. Peisajele sunt mai grandioase, dar povestea se strânge. Nu mai există tăcere între evenimente, nu mai există respirație. Doar o succesiune de clipe intense, fără spațiu pentru reflecție. E ca un film care nu știe când să tacă.
De la drum inițiatic la regie
BG2 era o călătorie. BG3 e o producție. Primul te lăsa să te murdărești, să greșești, să descoperi. Al doilea te conduce printr-o succesiune de decoruri perfect iluminate. Larian a construit un joc care îți dă iluzia libertății, dar îți controlează fiecare pas. Până și marile „alegeri morale” par desprinse dintr-un scenariu de Hollywood: vrei să fii salvatorul? Sau distrugătorul? Sunt doar două butoane cu culori diferite. BG2 nu-ți punea întrebarea asta. Nu avea nevoie. Nu trebuia să alegi între „bine” și „rău”. Doar acționai și vedeai consecințele. Lumea te judeca. Tu trăiai cu ele. În BG3, lumea te aplaudă indiferent. Pentru că oricum ești Eroul.
Spectacolul în locul sensului
Totul, în BG3, e conceput să arate și să sune perfect. Fiecare cutscene, fiecare replică, fiecare criză morală e o piesă de teatru. Dar teatrul nu mai are greutate când ești constant pe scenă. În BG2, rareori simțeai că cineva te filmează. În BG3, ești permanent sub lumina reflectoarelor. Jocul nu-ți dă voie să fii anonim, să ai un moment de liniște, să eșuezi în tăcere. Nu e loc pentru umanitate, doar pentru spectacol. E ironic: BG3 e mai modern, mai bogat, mai complet, dar trăiește într-o lume mai mică. BG2, cu toate limitările lui tehnice, reușea să pară infinit. Pentru că îți lăsa loc să respiri.
Concluzie: între erou și om
Poate că diferența esențială dintre cele două jocuri e aceasta:
- BG2 te învăța că lumea e mare și că tu ești mic.
- BG3 îți spune că lumea e mică și că tu ești totul.
Și poate că de aceea BG2 încă mai bântuie memoria gamerilor bătrâni: nu pentru că era perfect, ci pentru că era umil. Era un joc care te lăsa să te pierzi înainte să te lase să salvezi. BG3 e, fără îndoială, o realizare monumentală. Dar e un monument construit într-o cameră. Larian a ridicat o catedrală a eroismului, doar că a uitat să-i pună ferestre. Totul e lumină artificială, fără soare. Baldur’s Gate 2 era despre cum o ființă își descoperă destinul. Baldur’s Gate 3 e despre cum destinul îți descoperă PR-ul.
