Review

Dragon Age: Inquisition Review

Dragon Age: Inquisition și compromisul dintre artă și profit

Dintre toate genurile de jocuri cu care Marele Developer a binevoit a ne binecuvânta neînsemnata existență, RPG-ul rămâne, probabil, cel mai polarizant. Este foarte greu să lansezi pe piață un RPG de calitate, mai ales acum, când industria de jocuri a ajuns un colos din porii căruia transpiră mai mulți bani decât aș putea eu vreodată să număr. Piața ludică, la unison cu celelalte piețe, suferă de pe urma unui conflict ideologic între developeri si publisheri. Primii, de când lumea, se bălăcesc într-o teribilă și perpetuă boemie, trăind cu sufletul într-un trecut de mult apus, și sperând încă la o industrie plină de frumos, plină de idei, plină de provocări. Palma realității vine de la publisheri, al căror scop - surpriză- nu este acela de a lansa un produs perfect, de care să se îndrăgostească atât cățelul, cât și frunza, și iarba... Țelul lor este profitul. Iar aici intervine o altă mare problemă a industriei de jocuri: Profit nu înseamnă întdeauna un produs de calitate.

Moștenirea BioWare și presiunea fanilor

Fiecare nou titlu dintr-o franciză precum Dragon Age va avea multe de demonstrat. In spate se află ani și ani de tradiție, respect și profesionalism, fapt demonstrat de un bagaj impresionant de titluri cu care BioWare ne-a gâdilat, de-a lungul timpului, neostoita poftă de ludic. Când DA:I a fost lansat, cu surlele și trâmbițele de rigoare, undeva pe la finalul lui 2014, eram sigur de câteva lucruri: EA achiziționase BioWare ce câțiva ani buni, Dragon Age 2 fusese un titlu puțin cam sub așteptări, iar săracul Paul se cam săturase de așteptat. Se simțea nevoia unui nou RPG pe piață, un RPG ca în Vremurile bune, cu câțiva kilometri de text, cu un basm scris de Petre Ispirescu, cu personaje memorabile și cu un gameplay pe măsură. Bioware îndeplinea, cel puțin din inerție, toate calitățile necesare pentru ca un asemenea proiect să reușească. Rezultatul este un ciudat joc aproape open-world, binecuvântat de majoritatea criticilor cu note mai mult decât decente, cu o sumedenie de Game of The Year Awards, pe scurt, un joc în care, se pare, producătorii au învățat nisccaiva lucruri din rateurile suferite cu mult-înjuratul Dragon Age 2.

Între găuri în barieră și certuri de zi cu zi

Totul începe, ca în fiecare lume fantasy care se respectă, cu o explozie impresionantă ce lasă în urma sa toate victimile posibile: templari, magi, oameni de rând, pisicuțe și păsărele, precum și un foarte debusolat personaj principal, eroul fără nume aflat la locul nepotrivit, consumând berea nepotrivită. Necesar, dar insuficient. Colac peste pupăză, respectiva explozie mai face și câteva mici (sau mai mari) găurele în bariera ce separă lumea normală de lumea viselor, amenințnd întreaga populație a Thedas-ului cu o permanentă (și foarte totalitară) palmă peste funduleț. Evident, într-o lume magică cu caracrer dualist, în care facțiunile aflate perpetuu într-un conflict pentru supremație (fie ea politică, religioasă sau militară), un asemenea eveniment este scânteia e dă startul aventurii: Personajul nostru, convins atât de circumstanțe, cât și de promisiunea a peste 100 de ore de gameplay, va trebui să cârpească atât bariera mai sus menționată, cât si o sumedenie de probleme cotidiene, de la mereu alegra relație dintre magi și templari, până la micile probleme existențiale ale companionilor tăi sau ale populației.

Pe scurt, instaurăm Inchiziția. Și când zic pe scurt, chiar că e pe scurt. Firul principal al poveștii, dacă e să lăsăm la o parte culesul de plante, vânatul de urși, sau mai știu ce alte misiuni cotidiene cu caracter fad, nu cred să dureze mai mult de zece ore. BioWare a încercat să mascheze acest lucru prin introducerea unor sumedenii de alte activități ce se desfășoară simultan cu acțiunea propriu-zisă, misiuni diplomattice sau de explorare, care, în timp, îți vor permite accesul la noi și noi zone din joc. Cu siguranță, un doritor de imersiune poate petrece in Dragon Age: Inquisition cu mult peste 100 de ore explorând fiecare bolovan suspicios din Thedas (ultima data m-am oprit pe la 120), dar acest lucru nu este imperios necesar. Iar diferențele estetice (și automat, de gameplay) dintre main story și grundul acțiunii poate fi, în unele locuri, nu suficient de imersivă. Nicio problemă, se poate trece peste asta, Thedas este o lume vibrantă, populată de personaje suficient de colorate pentru a-ți face culesul de brotăcei o muncă mai plăcută și mai ușoară.

Romanțe pe alese și controverse internaționale

Și, vorbind de o muncă mai plăcută și mai ușoară, timpul trece mai repede când ai cu cine băga o bârfă, iar la acest capitol Bioware nu cred ca dezamăgit niciodată. Avem la dispoziție o bogtă paletă de companioni, de toate genurile, culorile, rasele sau orientările sexuale posibile. Toți sunt dotați cu personalități puternice, cu țeluri mai mult sau mai puțin nobile, iar prezența lor pe câmpul de luptă aduce, pe lângă o clasică căruță de săbii, staff-uri magice și cuțite, o foarte necesară notă de imersiune. Atât relațiile dintre companioni, cât și relațiile acestora cu personajul principal fac ca explorarea Thedasului să fie mult mai plăcută și de cele mai multe ori amuzantă, și nu de puține ori deciziile tale le vor influența atitudinea pe care o au față de tine. Pe scurt, dacă unuia nu-i place fața ta, va face stanga-mprejur și va părăsi inchiziția fără nicio discuție. Bineînțeles, nu puteau lipsi de aici romanțele, și slavă Dragonului, avem interese drăgăstoase de toate felurile. De atât de multe feluri, încât jocul a fost interzis in India (și probabil prin alte locuri) pentru îmbrățișări drăgăstoase între pesoane de (credem noi), același sex.

Cea mai mare parte a timului o vei petrece, cu siguranță, pe câmpul de luptă. Refuzând să se complice prea mult, Bioware ne oferă un simplu și clasic amalgam de mages, rogues și warriors, fiecare cu setul său de specializări în parte. Chiar dacă oferta nu este la fel de impresionantă precum un titlu DnD, specializările oferite de fiecare clasă în parte sunt arhisuficiente pentru a da combatului varietate și fluiditate, iar faptul ca AI-ul nu este cel mai inteligent de pe piață (lucru vizibil la dificultăți mai mari) poate fi ușor eschivat prin prezența unui tactical view, de unde îți poți coordona echipa după bunul tău plac. Deci, real time combat cu posibilitatea de pauză pentru țigară, ceea ce este o bună metodă de a împăca capra unui sistem table top cu varza unui joc video. Chiar dacă dificultatea jocului nu este cea mai impresionantă de pe piață, acest tactical view poate fi extrem de util atunci când bătăliile devin haotice. Sau atunci când întâlnești un adversar cu mecanici ceva mai complicate decât un simplu tank and spank (mă refer la voi, dragonilor).

Revizitând Dragon Age: Inquisition periodic pe parcursul anilor, gustul nițel amărui pe care poate l-a lăsat multora inițial a cam trecut. Jocul a îmbătrânit mai bine decât mă așteptam, poate și datorită faptului că foarte puține titluri din acest nebun gen au reușit să facă același lucru. Ce să zic, aștept Dreadwolf.

n.e. Dragon Age 4 nu se mai numește Dreadwolf, ci The Veilguard.

n.e. PS: Și arată mizerabil