Încă de când eram cel mai mic de înălțime din clasă, căci până și prospăturile de a 8-a erau mai înalte decât mine, mi-am dorit să am super-puteri. Nu să fiu un super-erou, Doamne ferește, nu sunt genul care să salveze bătrânici aflate la ananghie (poate doar pe nepoțelele lor), sau care să se sacrifice, meteoric, pentru oamenii dintr-un oraș pe care nu-i suport și care, la rândul lor, nu mă suportă pe mine. Că doar sunt un misterios cu colanți, cu mască pictată și cu dublă personalitate. Și probabil virgin. Și chiar dacă trebuie să vă dezamăgesc, nu mi-ar plăcea să fiu nici măcar un super-antagonist. Cu râs sinistru. Mereu cu planuri de distrugere în masă. Cu autoritate. Cu foarte mulți bani… Oh, fuck it. Ba da, aș vrea să fiu. Și pe mulți aș fi popit și eu.
Superman, versiunea 2.0
Ei bine, protagonistul nostru nu a avut șansa de a alege. Așa s-a născut săracul, burdușit de puteri supranaturale. Debordează de agilitate, de telekinezie și de luminițe albastre care îi ies din mâini. Sincer, chestia asta poate fi chiar utilă, mai ales atunci când mă întorc noaptea beat acasă, și becul de pe hol refuză cu încăpățânare feminină să se aprindă. Recent, planeta sa de baștină (al cărei nume să mă bată Cerul dacă îl mai rețin) a fost atacată de un popor extraterestru migrator cu intenții dintre cele mai rele (orice legătură cu alte triburi migratoare din viața de zi cu zi este pur întâmplătoare), toți locuitorii au fost hăcuiți fără milă, iar singurii supraviețuitori au fost nouă prunci speciali, chiar foarte speciali, trimiși de ai lor părinți pe Pământ. Mda, cam așa am zis și eu. Un fel de Superman cu liceeni. Probabil chiar de aici pornește marea problemă a filmului – scenariul este unul perimat, chiar de duzină, pe care l-am întâlnit deja în mult prea multe producții second hand, comedioare romantice cu, despre și pentru copii, mini-drame cu tineri sinucigași ce-și pierd vremea dând foc la cruci prin cimitire… Singura firmitură de condiment este cadrul supranatural în care se desfășoară acțiunea, însă și acesta este unul mult prea subțire pentru a face diferența.
Nimeni nu e Mesia pe planeta lui
Să vă dau un exemplu. Voi folosi nume imaginare, pentru a a nu pune personajele filmului într-o lumină (mult prea) proastă. Gheorge e un tânăr frumușel, blond, bine făcut, înalt și nițel cam misterios. Nimeni nu știe de unde vine, unde merge. Niciodată nu petrece prea mult timp într-un loc, mereu pare grăbit, de parcă cineva ar fi pe urmele sale. Are o privire lacrimală, de parcă l-ar durea pancreasul. Sau de parcă ar fi jucat in Twilight. Tăticul său, Ionel, este cică scriitor. Are o mutră de dur, seamănă foarte foarte bine cu Timothy Olyphant, și poartă tot timpul la el un cuțitoc cât un Salam de Porc Extra de la Cominca. De fapt, Ionel nu este tatăl lui Gheorghe. Este protectorul lui, care a jurat pe roșu, verde și alb că nu va lăsa nicio lighioană de prin spațiul cosmic să-și verse balele pe el. Cei doi zburdă din floare în floare, din oraș în oraș, hăituiți ca niște câini băsescieni de o cohortă extraterestră cu mărețe planuri de exterminare rasială. Prietenii noștri, oricât de șmecheri ar fi și oricâți feromoni de pe altă planetă le-ar curge prin vene, obosesc la un moment dat și poposesc, agale, într-un mic orășel uitat de lume, cu oameni simpli, cu liceu, cu birt și cu echipă de fotbal. American. Și cum junele protagonist se află la o vârstă la care cei mai mulți dintre noi fugăreau fetițe cu zelos aplomb (și cu destoinice secreții salivare și nu numai) prin curtea școlii, totul se transformă într-o povestioară de dragoste în care el, Gheorghe și ea, Maricica, se cam iubesc necondiționat. S-ar iubi ei ceva mai mult, și prin mai multe locuri, însă mici probleme de natură administrativă tind să apară mai la tot pasul. Fostul ei prieten, căpitan al echipei de fotbal. Ionel, care își ține ocrotitul cam din scurt și nu îl lasă să iasă seara afară din casă. Ah, da, și o gașcă de extratereștri tatuați pe față, cu branhii la nas și cu dinți ca ai prietenului meu Paul după ce și i-a „șlefuit” desfăcând cu gura sticlele de rom, bere și cola.
Vai ș-amar
Din nefericire, în afară de personajul interpretat de Timothy Olyphant (și care, din păcate, nu prea are mult spațiu să se desfășoare cum îi place lui de obicei), restul actorilor sunt nițel cam subțirei. E drept, plin de tineri frumușei, de tinerele focoase, dar asta cu siguranță nu este ceea ce dă unui film esență. Producția, chiar dacă se vrea a fi una de acțiune (și tare mi-e mie frică, un pilot într-o serie de mai multe titluri), își cară cochilia încet. Extraordinar de încet. Îți crește barba până careva se decide să dea o palmă la întâmplare, iar dialogurile sunt de-a dreptul monosilabice. Cu dume de prost gust. Nu știu sincer a cui e vina, sau dacă chiar așa trebuia să iasă pe piață, însă cert e că, mai degrabă aș revedea (pentru a o suta oară) Push, decât să mai îmi contopesc vreodată ochișorii cu meclele de oameni suferinzi ale celor din I Am Number Four. Și știți ce este cel mai trist? Ar fi putut ieși chiar o chestie faină din toată tărășenia asta. Și în loc de asta, m-am trezit cu un Twilight fără vampiri.
