Când pui numele lui John Carpenter pe cutie, te poți gândi deja că nu urmează ceva subtil. Nu vorbim despre horror psihologic cu metafore fine și pian trist pe fundal. Vorbim despre o coloană sonoră marcată de piese synthwave, abominații pline de mâzgă și oameni înarmați până în dinți. Astfel că John Carpenter’s Toxic Commando pare exact genul de joc adaptat după vreun serial inexistent din anii ’80, care îți spune din primele secunde să-ți oprești creierul analitic și să te pregătești să faci mizerie.
Interesant e că implicarea lui John Carpenter a venit destul de târziu în dezvoltare. Saber Interactive, în experiența lor nemărginită cu horde shooterele, știa însă foarte clar ce vrea: un horde shooter cooperativ care să respire aerul filmelor de acțiune din anii ’80 și ’90, cu ton gălăgios, replici aruncate din topor și zero rușine. Carpenter a intrat, a ajustat direcția narativă și, poate cel mai important, a compus muzica. Practic, a setat vibe-ul, și de aici vine și numele lui lipit direct de titlu.
Ca rezultatul ai un joc care nu se ia nicio secundă în serios. Cel puțin asta e impresia subsemnatului despre demo-ul jocului, pe care l-am luat sub lupă într-un weekend. Ai patru mercenari interpretați de actori reali, fiecare mai puțin simpatic decât celălalt, dar asta e ideea. Se ceartă constant, fac glume proaste în mijlocul apocalipsei toxice și reacționează exagerat la orice. Sângele țâșnește teatral, infectații vin în numere ridicole, iar synth-ul urlă în fundal de parcă te-ai teleportat într-un cinema din 1987. E un spectacol asumat.
Povestea? Sincer, subțire e mult spus. Experiment energetic eșuat, lume infestată, echipă trimisă să curețe mizeria. Am mai auzit-o. Dar, la fel de sincer, nu prea contează. Nu pornești Toxic Commando pentru dileme morale sau personaje memorabile. Pornești ca să tragi în tot ce mișcă și să vezi câte creaturi poți face să explodeze cu gore radioactiv. În contextul ăsta, faptul că scenariul e o ciorbă reîncălzită nu strică experiența. E doar un pretext funcțional și nu-i pasă oricum nimănui.
Gameplay-ul e nucleul și, în mare parte, livrează. Demo-ul m-a lăsat să mă plimb prin misiunea de tutorial, un hub central și o misiune ca atare. Aici am fost aruncat în zone infestate unde trebuia să îndeplinesc diferite obiective în timp ce hoardele de inamici presează constant. Tot ce faci îți aduce XP, atât pentru personajul tău cât și pentru arma pe care o folosești, fie că ucizi inamici normali, elimini pe ăia speciali, sau completezi task-uri secundare, etc. Dar ține minte că punctele de experiență sunt salvate abia la finalul misiunii. Cu cât te implici mai mult și cureți mai temeinic harta, cu atât recompensa e mai consistentă, ceea ce încurajează cooperarea și spiritul de echipă, fiindcă dacă dai rage quit în mijlocul rundei, nu capeți nimic.
Armele sunt punctul forte. Fiecare armă poate fi îmbunătățită, iar pe măsură ce o folosești, deblochezi sloturi și praguri care îi oferă bonusuri. Atașamentele costă mult, mai ales că moneda principală Sludgite, nu curge chiar din cer. Așa că ajungi inevitabil să culegi roci colorate din mediu, ca un fel de miner apocaliptic cu pușcă automată. E grind? Nu mi s-a părut, e genul acela acceptabil, integrat natural în bucla de gameplay.
Ce vrea să scoată în evidență Toxic Commando e accentul pe mobilitate și vehicule. Secțiunile din demo au în ele un vehicul de teren de care te folosești să traversezi zone infestate, iar fizica mediului joacă un rol important. Noroiul te încetinește, zonele cu mâzgă radioactivă te împotmolesc, iar creaturile pot literalmente să se agațe de vehicul în timp ce încerci să scapi. Noroc că ai o mitralieră montată pe vehicul cu care te poți distra, și mai ai și tot felul de ghidușii, ca de pildă pulsul electromagnetic cu care cureți zonele iradiate, sau un cârlig cu care traversezi zonele de teren accidentat. Atenție însă că muniția pentru mitraliera grea e limitată și la fel și motorina, așa că trebuie să fii cu ochii în patru după canistre și să realimentezi mașina.
Clasele de personaje sunt simple. Nimic revoluționar. Healer-ul devine aproape obligatoriu la dificultăți mari, mai ales pentru că resursele de vindecare sunt limitate. În rest, diferențele dintre roluri nu sunt suficient de îndrăznețe. Lipsește o clasă cu adevărat melee, un berserker care să ignore gloanțele și să intre în hoardă doar cu un topor de pildă, și nervi de oțel. În forma actuală, personajele sunt penalizate destul de dur de sistemul de stamina. Faci un sprint scurt și deja ești epuizat, vulnerabil și la un pas de a fi expus. Fantezia de mașină de împărțit plumbi pe două picioare nu e susținută mecanic, iar asta e frustrant. Ori stamina trebuie recalibrată serios pentru anumite build-uri, ori ar trebui eliminate aceste limitări.
Mișcarea are și ea mici probleme în sensul că personajele se simt puțin prea greoaie. Sprint-ul nu e neapărat scurt, dar consumul de stamina, combinat cu ritmul alert al luptelor, face ca totul să pară un pic prea încet în momentele tensionate. Nu strică jocul, dar îl simți, mai ales când ești încolțit și ai impresia că alergi prin melasă radioactivă.
Designul creaturilor e decent, dar aici se putea mai mult, majoritatea zombiliticilor sunt eficienți pentru rolul lor, însă nu-s foarte memorabili vizual. Într-un joc care mizează atât de mult pe impact și spectacol, câteva creaturi cu adevărat iconice ar fi ridicat nivelul considerabil. Nu sunt rele, doar că le lipsește acel ceva aparte, care să le facă să-ți rămână în minte după ce închizi jocul.
Vorbeam mai sus de acel hub, care funcționează pe post de bază. E plăcut și funcțional. Există câteva minigame-uri, dar sunt destul de superficiale. În schimb, poligonul de tragere e excelent. Într-un shooter bazat pe progresie și build-uri, posibilitatea de a testa armele și atașamentele înainte de a intra în misiune, chiar adaugă valoare reală. Pare un detaliu mic, dar contează enorm pentru cei care vor să optimizeze fiecare slot, sau pentru cei ce vor să deblocheze toate atașamentele armei preferate.
Și tot la capitolul ăsta, progresia generală pare gândită cu mai multă atenție decât în alte shootere co-op recente. Nu ai senzația că joci 25 de minute pentru un bonus microscopic de tip 5% damage la headshot. Leveling-ul armelor e relativ rapid, iar pragurile de upgrade chiar se simt. Dacă găsești o armă care îți place, poți rămâne fidel acesteia și o poți transforma treptat într-o bestie.
Per total, Toxic Commando știe exact ce vrea să fie: un rollercoaster absurd, kitschos, plin de sânge, mâzgă și synthwave. Povestea e slabă, personajele sunt caricaturi, clasele ar putea fi mai curajoase, iar stamina are nevoie de ajustări. Dar când muzica compusă sub influența directă a lui Carpenter începe să pulseze și hoarda vine peste tine, toate aceste minusuri se estompează. Nu e un shooter profund, e unul zgomotos, exagerat și perfect conștient de asta.
John Carpenter’s Toxic Commando va fi lansat pe PC (prin Steam și Epic Games Store), Xbox Series X/S și PS5, cu o dată de lansare stabilită pentru 12 martie 2026.
