În așteptarea momentului izbăvitor, când o să încetez să mai trăiesc din amintirile unor review-uri scrise pe când unii dintre voi erau încă în elementele naturii, vă supun atenției și răbdării un ultim review scris în illo tempore la un pui de FPS ce trebuia să rupă tot la vremea apariției: Painkiller: Resurrection. Rai, iad, înviere, osândă, hmm, el Diablo și good Ol’ God… e clar că lucrurile curg înspre un review la Diablo IV, pe care vi-l voi oferi cât de curând. Până atunci, ia să vedem care-i treaba cu acest… antepenultim Painkiller.
În 2004, când apărea Painkiller, încă mai existau destui jucători care să joace FPS-uri old-school, în care să dezmembrezi tot soiul de creaturi dotate de producători cu urâțenia cu care le-ar dota și Creatorul dacă s-ar amuza să le plămădească… Pe scurt, „ucigă-i toaca” erau foarte la modă în acele vremuri neinfestate încă de zombies. Acum douăzeci de ani, Painkiller a fost una dintre cele mai plăcute surprize, cu un gameplay ce amintea puternic de Quake şi Serious Sam. Diferitele add-on-uri apărute ulterior, au nimicit însă numele jocului, nereuşind să atingă nici măcar glezna colosalului strămoș. La finele lui 2009, Homegrown Games, studioul de amatori care a dezvoltat jocul și care avea drept slogan „fan made product”, a publicat Painkiller: Resurrection, un fel de colecție prost crescută de câteva capitole suplimentare.
What the hell?
George Minois spunea în prefața la Istoria Infernurilor că „infernul este oglinda faptelor noastre rușinoase, a remușcărilor noastre, a răului aflat pretutindeni”. Nu știu cu ce am greșit și ce fapte rușinoase oi fi făcut înainte să joc jocul ăsta, dar știu că pot spune fără nicio remușcare că Painkiller: Resurrection este mai degrabă Prohodul seriei decât Învierea ei!
Nici nu pui bine piciorul în joc că simțurile îți sunt asaltate de putoarea sulfurică a amatorismului. Povestea lui Painkiller: Resurrection este relatată prin intermediul unei benzi desenate, à la Max Payne, dar calitatea textelor și scenarizarea te duc cu gândul la un imens vacuum cerebral al scenaristului. Îți faci curaj ți îți spui „las’, un FPS bun nu stă într-o poveste nemșaipomenită”, și te arunci în vâltoarea acțiunii. Ești William Sherman, un tip decedat ca un fraier într-o explozie pe care a provocat-o el însuși. Mai rău, Will nu numai că și-a provocat moartea ducând după sine o întreagă bandă de gangsteri, după modelul strămoșilor noștri daci în setea de a se alătura lui Zamolxe, ci a ras și un mănunchi consistent de inocenți care se aflau la locul nepotrivit, în ceasul nepotrivit. Ce-i drept, eroul nostru a făcut tot ce a putut ca să-i salveze pe nevinovații ăia, dar asta e, nu întâmplător lumea e plină de victime colaterale. Ergo, Will trebuie să-și răscumpere sufletul, căci a primit bilet undeva între Iad și Rai, într-un fel de Purgatoriu unde trebuie să căsăpească sute de draci ca să primească iertarea de păcate. Când te gândești că dacă eram în Evul Mediu, toată tărășenia se putea rezolva elegant cu o Indulgență plenară, că doar bani avea omul, și noi scăpam de un FPS mizerabil…
Prohodul lui Painkiller
În luptă, Will se poate baza pe arme extrem de eficace, motiv pentru care taie, incendiază, perforează, aruncă în aer etc. Din acest punct de vedere, jocul și-a onorat contractul și nostalgicii de Quake & Doom se vor bucura de rapiditatea acțiunii și reușita unor rocket jumps cu care nu te prea întâlnești în FPS-urile din ultimii 10 ani. Din păcate, acțiunea furibundă nu este suficientă pentru a compensa lista impresionantă a defectelor jocului. Idioțenia A.I.-ului, apariția ca prin minune a adversarilor, reciclarea sistematică a acestora, semn de lipsă de imaginație a producătorilor… Într-un cuvânt, ce fac ăia răi? Nu cunosc decât un drum: pe el, pe mama lui! Direct și drept pe tine. Întotdeauna! Ei, dar asta nu înseamnă că nu vezi monștri blocați într-un decor pe care nu știu să-l ocolească. Nu o dată, valul din spate trage în valul din față, așa că ai parte de un festival al idioților la tot pasul. Dacă ai dat un sfanț pe joc îți mai rămâne doar să dai fuga la biserică, unde să plătești prețul jocului pe niște acatiste făcute de profesioniști pentru dizolvarea studioului ce l-a produs. Dacă nu ai dat niciun ban pe el, te amuzi preț de o jumătate de oră, după care îi dai obștescul „uninstall” și te grăbești să vizionezi emisiuni de genul „Pe insulă cu soacra” sau „Power Couple”, unde te distrezi mai de Doamne-ajută. Dacă vă mai spun că și unii boși suferă de boala blocării în decor, chiar că am ajuns pe culmile ridicolului într-un FPS!
Credeți că am terminat cu păcatele? Ei, aș! Și Wild Will al nostru se trezește prins în decor, singura soluție fiind pâinea noastră cea de toate zilele: reload-ul. Asta în caz că jocul nu ia inițiative suspecte și te aruncă direct în Windows, cadorisindu-te cu mântuitorul mesaj „Fatal Error”.
Designul de nivel este complet ratat. În dorința de a evita efectul de coridor, producătorii ne propun niște hărți fără cap și fără coadă, unde trebuie să apeși tasta de săritură de „n” ori până să reușești un amărât de salt. Obstacolele plasate pe sol sunt tot atâtea cruci pe care trebuie să le porți în Painkiller: Resurrection, căci nu poți sări nici măcar câțiva centimetri. Ca norocul că nici adversarii nu sunt mai breji și se opresc în decor continuând să meargă de parcă ar fi pe banda de alergare. Să mai amintesc de ușile și de pasajele dintre niveluri pe care le cauți cu limba scoasă și nu le găsești? Așadar, ai în față șase niveluri pe care le termini în șase ore și care reciclează tot ce și-au amintit producătorii din serie după câteva nopți de alcoolizare puternică: de la texturi și obiecte, la adversari, scenarii, arme și modele, întregul joc este un imens déjà-vu.
Coop killer – câteva amintiri triste
Ei, dar producătorii au promis fanilor un mod coop. Disperat de legiunea de bug-uri din single player, luai în gură nițică apă sfințită pe care bunica o mai ținea de la Boboteaza trecută pe undeva prin cămară și te puneai pe căutat coop-ul. Na, penitență: la data apariției jocului, ia-l de unde nu-i! Cum nu apărea în meniu, nu-ți rămânea decât să intri pe net și să apuci calea site-ului oficial al jocului. Acolo dădeai de o mulțime de oameni nervoși care înjurau de toți dumnedzăii. Gândul că ești român și că deții un arsenal de cuvinte grele cu care puține limbi se pot măsura te încuraja să intri în horă… În fine, un om de bine îți dădea o soluție: trebuia să te folosești un tool existent în folderul de instalare a jocului ca să poți lansa o partidă în multi. Doar nu era ceva la îndemâna oricărui muritor… Cu tensiunea în ceruri, urmai conștiincios instrucțiunile și lansai partida. Da, bănuiala ta era confirmată: întâlneai aceleași probleme ca în single player!
În fine…
Singurul capitol la care Painkiller: Resurrection reușește să-ți mai domolească nervii este muzica, orientată către heavy metal. Deh, și asta e însă la ani lumină distanță de coloana sonoră a lui Brütal Legend, dar măcar te consolează nițel. Între Painkiller şi Painkiller: Resurrection e o diferență ca de la Rai la Iad! Cu conceptul de FPS old-school nu-i de joacă, pentru că orice timp mort în acțiune aduce cu sine în mod automat plictiseala și dezinteresul față de joc. În Painkiller: Resurrection timpii morți sunt însă legiune. În momentul în care nu-ți mai găsești drumul, când te chinui cinci minute să faci o banală săritură, când adversarii se dau cu capul de toți pereții de parcă ar fi într-un ospiciu, când jocul te scoate în Windows și salvările ți se corup, chiar nu-ți mai arde de niciun frag și îți spui că jocul ăsta n-are niciun Dumnezeu… nu că ar fi fost destinat să aibă vreunul!
