Pe unde curge ludicul din tine? – Episodul 1

Sunt sigur că fiecare dintre noi are o poveste de spus despre cum a aterizat în spațiul ludic. Despre cum a rămas aici și nu ar mai pleca niciodată. Despre cum ceva, undeva, s-a întâmplat și, dintr-o dată viața reală are un cuvânt de spus, dintr-o dată, podurile spre Terabithia încep să se prăbușească unul după altul. Motive? Nenumărate. Le putem fiecare enumera cu ochii închiși sau, mai bine spus, cu mâinile la spate. O fi vârsta. O fi maturitatea. O fi nevasta, copiii. O fi timpul, bată-l soarele, pentru că niciodată nu pare a exista în cantități suficiente. Or fi interesele mele, poate mereu schimbătoare. Sau, probabil, or fi toate la un loc.

Personal, am fost ochit și lovit de virusul gamingului undeva prin mileniul trecut. Primii mei pași voioși pe coridoarele școlii comuniste m-au dus (jur că instinctual) direct spre porțile Casei Pionierilor, unde fiecare dintre noi era încurajat să își găsească o pasiune. Nu era nicio problemă dacă nu reușeai tu să faci asta, îți băgau ei pasiunea pe gât. Aici am făcut cunoștință cu primul meu HC 86 ICE FELIX, cu sistemul său de operare Basic Spectrum și cu casetofonul aferent de lângă, ce chițăia non stop într-un limbaj oarecum asemănător cu muzica modernă. In simplele cuvinte ale mult regretatului Ilie Micolov, a fost Dragoste la prima vedere (cine-ar fi crezut). Nu neapărat cu calculatorul în sine, ci cu ciudățeniile ce se petreceau pe ecran. Și, ca orce altă relație ce durează de aproape 40 de ani, am trecut prin bune și rele, ne-am certat, ne-am mai și bătut, ne-am mai și înșelat unul pe altul cu câte-o consolă-două, ce mai, am dus împreună o viață frumoasă, tumultoasă, dar, cu siguranță împlinită. Ce nu am știut eu atunci, și, poate, mi-aș fi dorit să știu, e că nu te legi de jocuri. Nu te legi de calculator, sau de placa video. Te legi de INDUSTRIE. Iar astăzi, industria ludică este mai pretențioasă ca niciodată.

Am o sumedenie de prieteni care butonează. Și tineri, și bătrâni. Unora le plac RPG-urile. Alții nu suportă FPS-urile. Mulți, frumoși și diverși, încât pot spune cu laba pe inimă că am, prin ei, acces la fiecare mostră a pieței, oricât de nișă ar fi ea. Dar, dacă toți acești oameni au ceva în comun, atunci acel lucru este o ură viscerală pentru industria sus numită, o ură uneori atât de generică și de nefondată, încât tind să cred că, de cele mai multe ori este doar rezultatul unei inerții nefericite. Este la modă șă urăști măcar ceva de pe teritoriul ludic, fie acel ceva o companie cu suflet rău ce vrea să readucă populația lumii sub un nou jug de fier (sau de lemn, sau din ce material doriți voi), fie un nou titlu care, probabil, a dezamăgit, fie o oarecare comunitare, acuzată mereu de toxicitate sau de lipsa de fair play. În pricipiu, gamerul modern trebuie să fie mereu nemulțumit și cu capsa pusă. Sincer, mi se pare normal să fie așa, ținând cont că media de vârstă a celor ce-și petrec timpul pe meleaguri ludice este undeva între 18 și 34 de ani – în principiu, vom fi inițiați în arta butonării cam tot prin aceeași perioadă în care suntem inițiați în arta rebeliunii, drept pentru care multă lume, poate, asociaza dragostea de a spune ”nu” cu dragostea pentru jocul preferat.

Asta nu înseamnă că a spune ”nu” este neîndreptățit. Nici pe departe. Trăim într-o societate de consum aproape canibalic. De mult apuse sunt vremurile în care un produs (indiferent de care) era lansat pe piață doar de dragul produsului. De dragul păcii în lume, sau pur și simplul de dragul procesului de creație. Era boemă în care creatorii puteau (și se mulțumeau) a trăi din laude și vorbe frumoase s-a încheiat în momentul în care aceeași creatori au realizat că, pe spatele lor, oameni goi și inutili produc milioane. Un mic, dar surprinzător de feroce exemplu ar fi greva scenariștilor, care face ca Hollywoodul să pară, de câțiva ani încoace, o tristă adunătură de iliterați, ale căror replici par a fi scrise de cel mai trist urangutan lobotomizat care a trăit vreodată. Faptul că industria continuă să supraviețuiască în asemenea mod îmi dă uneori impresia de pură inerție.

În tabăra jocurilor video, situația este asemănătoare. S-a renunțat la profunzime, la mesaj, la artă, în favoarea senzaționalului. Cu foarte mici, dar binevenite excepții, jocurile din ziua de azi sunt doar clone îmbunătățite (și nu întotdeauna) ale titlurilor din care s-au inspirat. Developerii nu își mai asumă riscuri care nu le garantează profit, mai ales când sponsorii din spatele lor sunt niște corporații gigantice, al căror scop este însuși profitul. Și dacă se poate, cu minimum de efort.

Cel mai des aud întrebarea: ”de ce nu se mai fac jocuri bune ca acum 20 de ani?”. Răspunsul e simplu. Pentru că raportul muncă depusă/produs finit nu ar fi suficient de profitabil. Nu există nicio raționalitate pecuniară în a angaja un grup de oameni pentru a crea un produs, atunci când, cu zero efort, poți obține profit enorm dintr-un alt produs pe care deja îl deții. Pe scurt, cinci minute investite în designul unui Celestial Steed va aduce companiei un profit cu mult mai mare decât întregul Burning Crusade și decât miile de ore petrecute de săracii salahori în fața monitoarelor, reparând buguri. E trist, dar adevarat.

Desigur, putem împroșca cu materii fecale și în altă parte. Una dintre metodele preferate ale oamenilor de a-si petrece timpul liber este pasarea responsabilității de la unul la altul, intr-un halucinant si monoton tichi taca ce l-ar face până și pe Gigi Becali mândru. Putem, de asemenea, zice că este vina cărților de credit pentru starea jalnică a industriei ludice. Vina gamerilor pentru că dau bani pe skinuri, loot boxes sau cine știe ce alte metode de instant gratification mai există pe piață. Vina bunului Dumnezeu că ne-a făcut. Eu însă cred că cel mai bine a nimerit-o tizul meu de peste Prut, atunci când zicea: nu dați vina pe vin, că nu-i vinul de vină.

Ce se întâmplă în industria noastră dragă, se întâmplă peste tot. Lupta pentru profit se duce cam în toate ogrăzile. Nu este o conspirație reptiliană prin care să ni se taie nouă accesul la ludic. Este doar o pohtă la care oamenii pohtesc din ce în ce mai mult.