Am dat peste Quarantine Zone: The Last Check complet întâmplător, într-o seară în care dădeam scroll fără nici o tragere de inimă, prin imensitatea YouTube-ului, când hop, apare jocul de față în stream-ul unui bărbos, habar n-am cine e și nici nu urmăresc așa ceva, dar cert e că m-au atras primele cadre în care tipul ăsta lua NPC-uri la rând și îi scana cu un aparat portabil de raze X. Nici măcar nu știam ce fel de joc e, iar titlul nu mi-a spus mare lucru din prima. Abia după ce am observat logo-ul Devolver Digital mi-am zis că merită o șansă, pentru că, în mod normal, Devolver nu publică orice banalitate.
L-am pornit fără așteptări, convins că o să-l închid rapid, și m-am trezit o oră mai târziu holbându-mă la ecran, stresat, analizând simptomele unor NPC-uri și punându-mi problema dacă tocmai am condamnat pe cineva nevinovat. A fost unul dintre acele momente în care un joc mic, apărut de nicăieri, te prinde exact pentru că nu știai nimic despre el și nu aveai timp să-ți construiești prejudecăți.
E fix genul de joc, despre care zici, ok, hai că arunc o privire, apoi intri în el cu așteptări moderate, poate chiar cu un pic de scepticism, și te trezești după câteva ore că e mult mai tensionat și mai stresant decât părea la prima vedere. Nu pentru că ar fi greu în sens clasic, ci pentru că te pune constant în postura de a lua decizii nasoale, cu informații incomplete, într-o lume care se duce încet, dar sigur, pe apa sâmbetei.
Ideea de bază e simplă. Ești un bugetar dintr-o instituție guvernamentală, responsabil de un punct de control într-o zonă de carantină, într-un viitor post-apocaliptic unde o infecție transformă oamenii în zombi. Supraviețuitorii vin spre tine, speriați, obosiți, uneori disperați, vai steaua lor, iar tu trebuie să decizi rapid ce faci cu ei. Îi verifici, le cauți simptomele, îi scanezi, le măsori temperatura și, pe baza a ce vezi, hotărăști dacă îi lași să treacă, îi trimiți în carantină sau îi elimini definitiv. Și da, jocul nu se ferește deloc de decizia asta din urmă.
Primele ore sunt surprinzător de captivante. Fiecare persoană care ajunge la poartă pare un mic puzzle, iar presiunea timpului te face să te îndoiești constant de alegerile tale. Jocul ăsta se joacă cu mintea ta fix după ce ai apăsat butonul greșit, iar când descoperi că ai lăsat să intre un infectat și consecințele încep să se vadă, senzația de vinovăție e frustrantă.
La început, tot ce ai la dispoziție sunt un termometru și o lanternă pentru a-ți face examinările. Primele cazuri sunt destul de simple, bazându-se doar pe semne vizibile, cum ar fi culoarea ochilor sau temperatura corporală, pentru a determina dacă cineva e infectat. Pe măsură ce jocul avansează, trebuie să verifici detalii mai subtile, cum ar fi urmele de mușcături sau să folosești scanere cu raze X pentru a vedea starea organelor. Dacă ai jucat Papers, Please știi exact despre ce e vorba, doar că aici nu-i vorba de o republică sovietică, e vorba de o epidemie.
Pe măsură ce avansezi, primești mai multe unelte și sisteme noi, ceea ce adaugă un strat de complexitate, dar și mai multă muncă. Apar mecanici de management al bazei, trebuie să te ocupi de resurse, de apărare, de electricitate, de siguranță, iar uneori ești aruncat și în situații de criză, cu atacuri sau incidente care îți dau planurile peste cap. Problema e că, după un timp, începi să simți că jocul se învârte într-un cerc. Deși apar lucruri noi, structura de bază rămâne aceeași, iar senzația de rutină se instalează mai repede decât ți-ai dori.
Aici se simte cel mai clar limita jocului. Conceptul e excelent, dar nu e susținut suficient de varietate pe termen lung. După câteva zeci de „verificări”, începi să recunoști tiparele, simptomele nu mai sunt o surpriză, iar tensiunea inițială se mai estompează. Jocul rămâne interesant, dar nu mai e la fel de apăsător ca la început, iar unele mecanici secundare par adăugate mai mult ca să lungească experiența, nu neapărat ca să o îmbogățească.
Secțiunile de tower defense apar ca momente de respiro după orele de verificat supraviețuitori. Când hoardele de zombi atacă baza, tu iei controlul dronelor sau turnurilor defensive pentru a ține inamicii la distanță. E distractiv pe alocuri și o schimbare de ritm de la repetitivitatea triajului, dar se simte uneori dezlegat de restul gameplay‑ului. AI-ul turnurilor nu e întotdeauna de ajutor, iar segmentul se simte mai degrabă ca un mini game introdus forțat, decât ca o parte strategică integrată a jocului. Totuși, pentru câteva momente, schimbarea de ritm și senzația de urgență funcționează și adaugă un pic de noutate în experiența generală.
Apoi trebuie să ții cont de faptul că jocul nu-i foarte extins, poți termina povestea în vreo 6 ore, ceea ce lasă de dorit pentru cei care ar fi vrut mai mult conținut și mai multe cazuri interesante de prelucrat. Jocul oferă idei bune, dar din păcate, nu reușește să le exploreze suficient pentru a crea o experiență memorabilă pe termen lung.
Pentru cei care caută mai mult, există un endless mode, unde valuri de supraviețuitori și zombi continuă să apară. Din păcate, acest mod devine repetitiv foarte repede și pierde la capitolul de tensiune în luarea deciziilor, ceea ce făcea jocul interesant la început. În loc să fie o extensie captivantă, endless mode se simte mai mult ca o reciclare a mecanicilor de bază, fără variație reală sau provocări noi.
Din punct de vedere tehnic și vizual, Quarantine Zone e fără doar și poate, un joc indie cu buget limitat. Grafica e funcțională, dar nu impresionează, animațiile sunt rigide pe alocuri, iar interfața poate fi confuză în momentele aglomerate. Mai apar și mici probleme tehnice care te pot agasa, mai ales când se întâmplă fix într-un moment tensionat. Nu sunt genul de buguri care să distrugă complet experiența, dar sunt suficient de dese încât să îți amintească constant că jocul nu e complet șlefuit.
Cu toate astea, jocul are personalitate, ceva ce multe titluri mai mari nu se mai străduiesc să includă. Se simte că a fost gândit cu o idee clară în minte și că vrea să te pună într-o poziție inconfortabilă, să te facă să te întrebi dacă faci ce trebuie sau doar ce e mai convenabil. Nu te distrezi în sensul clasic, dar e genul de experiență care rămâne cu tine, mai ales când realizezi că unele decizii nu au soluții bune, ci doar variante mai puțin rele.
În final, Quarantine Zone: The Last Check e departe de a fi o experiență premium, dar este una interesantă, tensionată și uneori frustrantă, care strălucește prin idee și atmosferă, dar pierde puncte la capitolul ritm și varietate. Dacă îți plac jocurile care te pun sub presiune psihologică, care te fac să gândești și să îți asumi consecințele alegerilor tale, atunci e clar că merită încercat. Doar să nu te aștepți la ceva foarte rafinat sau extrem de variat pe termen lung.
