De principiu, nu sunt genul care joacă jocuri în early access, cu atât mai puțin genul care să le și cumpere în acest stadiu, pentru că am fost fript de prea multe ori cu promisiuni nerespectate cât să mă transform într-un cinic funcțional în materie de aceste accese anticipate. Și totuși, în cazul de față, aș fi comis un sacrilegiu dacă rămâneam consecvent cu mine însumi, așa că mi-am încălcat bucuros principiile și am scos cardul fără nicio remușcare.
Stai cu mine preț de câteva momente și îți voi arăta de ce…
Cum am ajuns aici, cu placa video moartă
M-am apucat de SELACO în cea mai romantică situație posibilă pentru un adept al jocurilor video, anume, cu placa video moartă, cu orgoliul rănit și mulți sfinți pogorâți de nervi. Nu mai puteam rula nimic modern evident, așa că am făcut ce face orice om cu mintea întreagă într-o situație de criză…
Așadar m-am dus să vânez boomer shootere pe motorul GZDoom, știind că astea rulează pe orice râșniță de accelerator grafic integrat în procesor (iGPU), și nu au alte cerințe de sistem decât de convingerea fermă că anii 90 au fost apogeul civilizației. Și uite-așa am dat peste SELACO, care rulează și pe un cartof, cu singura condiție ca acel cartof să fie băgat în priză.
Ca idee, SELACO e făcut de Altered Orbit Studios, o echipă mică ce a pornit povestea ca mod pentru Doom, sub numele de Ominous, înainte să se transforme în ce vedem acum, un shooter de sine stătător construit peste motorul lui id Software ca o casă modernă ridicată pe fundația unei cabane vechi, doar că interiorul arată ca un episod din Blade Runner, nu ca un beci plin de mâzgă și zombi.
A ieșit în early access în mai 2024 și de atunci și-a construit un renume solid, plus o comunitate care așteaptă cuminte următoarele capitole, capitolul doi fiind planificat pentru 2026, deci avem toate motivele să tratăm jocul cu răbdarea specifică unui abonament la o telenovelă foarte bine făcută. Eu am reușit să bag vreo cincisprezece ore în el fără să simt nicio secundă că bat pasul pe loc, ceea ce pentru un titlu încă în dezvoltare e o performanță de-a dreptul impresionantă. Suspect de impresionantă.
Poveste și gameplay, adică motivele pentru care ai rămas treaz până la două noaptea
În SELACO, intri în pielea lui Dawn, o tipă soldat one-woman-army care se trezește într-un salon de spital din aripa medicală a stației spațiale omonime, exact în momentul în care lucrurile se duc dracului definitiv și stația e asaltată de un grup de mercenari. Ce motive or fi având? Nu știm, și nici nu primești povestea pe tavă, cu cutscene-uri și monologuri, ci trebuie să o aduni singur, din log-uri text lăsate prin birouri, dulapuri și apartamente, unde localnicii mai vorbeau despre baby shower-uri și planuri de weekend cu câteva ore înainte să fie masacrați.
Povestea nu-ți va întrerupe acțiunea, dar SELACO îți ridică niște întrebări suficient de bune cât să continui să cauți fiecare scorbură prin nivel doar ca să afli ce naiba s-a întâmplat de fapt. Descoperi treptat că întreaga stație e un complex classified deghizat în oraș obișnuit, că personajul tău are un buncăr secret sub un bar și că nimic din ce se întâmplă nu e chiar întâmplător. AOS, supercomputerul care controlează stația, veghează peste tot ca un Big Brother cu pretenții de zeitate, iar restul jocului constă în a-i demonta planurile, cu fiecare inamic eliminat.
La partea de gameplay, SELACO își arată colții cu adevărat. Nu e un shooter în care alergi înainte apăsând un buton și tragi în tot ce mișcă, ci unul care te obligă să te gândești, să te ferești, să folosești mediul, ba chiar să pui la bătaie și niște turete când lucrurile se complică.
Inamicii sunt suficient de deștepți cât să te facă să regreți orice moment de aroganță, flanchează, se ascund după cover și te obligă să tratezi fiecare cameră ca pe un mic careu tactic, nu ca pe un tir de bâlci. SELACO are un mediu distructibil și dă senzația că lupți într-un mediu dinamic, geamurile se sfărâmă în cioburi, pereții se crapă de la explozii, iar unele secrete chiar stau ascunse în spatele unor ziduri pe care trebuie să le arunci în aer cu o grenadă de fragmentare.
Dawn poate face un slide din alergare, practic o alunecare rapidă pe podea care arată ca și cum personajul ar fi fost lansată de un motor de rachetă, extrem de eficientă pentru a scăpa din calea gloanțelor sau pentru a păli inamicii peste tibii, doar să ai grijă să nu te trezești cu capul înțepenit într-un obstacol, exact în momentul cel mai nepotrivit.
Harta automată e mană cerească, pentru că nivelurile sunt mari, de cele mai multe ori labirintice, și fără ea ai petrece jumătate din timp întrebându-te pe unde naiba ai mai fost. Dacă ți-ai rodat dantura cu Wolfenstein 3D, Doom, Duke Nukem, etc, știi despre ce vorbesc.
Arsenalul și sistemul de upgrade
Sistemul de upgrade al lui SELACO e cireașa de pe tort, sau una dintre ele. Fiecare armă poate fi modificată la o stație de upgrade dintr-un safe room, folosind piese de armă strânse prin niveluri, iar tehnologiile mai avansate sunt blocate în spatele unor module tech pe care trebuie să le găsești separat. Nu ești blocat cu un pistol care rămâne pistol din prima până în ultima oră, ci ai senzația că-ți construiești propriul arsenal, șurub cu șurub, ca un lăcătuș paranoic care e mai meșter decât linia de asamblare din fabrică.
Pe lângă upgrade-urile în număr de 5-6, câte or fi, pentru fiecare armă, mai există și kituri pentru ele, ascunse prin zone secrete, care schimbă complet comportamentul unei arme. De exemplu, pistolul Roaring Cricket, capătă un mod de tragere cu două focuri simultan, mitraliera poate deveni akimbo pentru un stunlock absurd de satisfăcător, iar lansatorul de grenade poate trage proiectile de gheață.
Shotgun-ul rămâne regele luptelor de la apropiere, doborând majoritatea inamicilor din unul sau două cartușe, iar nailgun-ul are meritul rar de a deveni mai precis cu cât tragi mai mult, țintuind inamicii literalmente pironiți hilar de pereți. Fiecare armă are locul ei, iar faptul că muniția nu e niciodată din belșug te obligă să alternezi constant, nu să te bazezi orbește pe favorita ta.
Secrete, explorare și restul bunătăților ascunse prin niveluri
SELACO e construit pentru cei care nu se mulțumesc să bifeze obiectivul principal și să treacă mai departe. Nivelurile sunt presărate cu chei de securitate, coduri de uși și dulapuri, provizii și camere secrete care de multe ori necesită puțină gândire laterală, nu doar ochi buni.
Există un întreg nivel bonus, Starlight, la care ajungi doar dacă strângi toate cele șase chei de securitate din primul capitol, iar la capătul lui te așteaptă railgun-ul, cea mai satisfăcătoare armă din joc și, culmea, una dintre ultimele pe care le primești. Jocul chiar te avertizează înainte de finalul capitolului că treci prin punctul terminus, ca o ultimă șansă de a mai vâna secrete înainte de confruntarea finală, un gest de eleganță pe care nu l-am mai întâlnit demult.
Concluzia, sau de ce e bună o criză de placă video uneori
Am lăsat la final câteva cuvinte despre atmosfera și estetica cyberpunk-vaporwave, care e servită coerent și cu gust, nu aruncată cu polonicul ca-n jumătate din titlurile indie care cred că neonul roz/mov/albastru rezolvă orice problemă de design. Detaliul mediilor, de la lumini la reflexii, dă senzația unui joc mult mai scump decât e de fapt. Să nu mai vorbim de cârnatul de setări video pe care le ai la dispoziție, așa că jos pălăria.
Dincolo de aspectul vizual, SELACO își croiește o identitate proprie prin combinația asta dintre estetica cyberpunk și influențele retro FPS, cu niște animații fluide, efecte bine realizate ale armelor și exploziilor, împreună cu paleta de culori contrastantă, care transformă fiecare schimb de focuri într-un mic spectacol vizual.
Chiar dacă e încă în early access, cu tot ce implică asta, adică posibile schimbări și un final care încă nu există, pentru că mai vin capitolele doi și trei în curând, Selaco reușește să se simtă mai complet decât multe jocuri lansate oficial cu buget de zece ori mai mare.
Dacă ajungi cumva în postura mea, cu placa video arsă și cu speranța că piața de componente hardware nu o va lua razna de tot în perioada următoare(lol), SELACO e refugiul care te face să uiți că, tehnic, joci pe drivere vechi și pe nostalgie. E un hidden gem și-l recomand cu căldură.
