Deși am fost printre primii care au pus mâna pe Steam Deck, iar apoi aproape primii care au prins upgrade-ul la OLED, în ultimile 12 luni, aparatul mai mult a adunat praf, cu excepția unor sesiuni mai serioase în deplasare.
După primele rânduri, o să ziceți că aș avea un catastif de critici la adresa aparatului, dar nu e cazul. Acesta este doar un text cu niște impresii. Nu este un review. Nu am de gând să vorbesc despre specs, benchmarks și alte briz-briz-uri. Vreau doar să subliniez niște concluzii la care am ajuns după ce am încercat să văd dacă dau mai departe, țin pentru mine sau vând Steam Deck-ul.
Varianta inițială, cea cu ecran non-OLED, a fost și cea care a strâns praf cel mai mult. Deși îi vad utilitatea, când a apărut parcă eram în partea finală a pandemiei, iar jucatul “on the go” era ceva ce nu era prevăzut în viitorul apropiat. Efectiv nu am simțit să joc ceva pe canapea sau în pat. Dacă aveam poftă de absolut orice, acolo stătea falnic PC-ul, așteptându-mă, aproape crăcănat, la biroul meu ca să-mi satisfacă absolut orice nevoie.
Unul din jocurile instalate perpetuu pe toate calculatoarele, laptop-urile, telefoanele sau tablete pe care le-am deținut din 2003 încoace este Heroes Of Might and Magic 3. Desigur, Steam Deck este un device. Iar dacă am un device în casă, acesta trebuie să aibă Heroes 3. Deși puteam să conectez un mouse prin Bluetooth și să joc “flexat” Heroes 3 în curte, tot mai bine era pe un laptop, cu un ecran de 14inchi. În nici o circumstanță nu am simțit nevoia să am folosesc Steam Deck-ul în loc laptopului.
Și după mult timp, am realizat și de ce: Controlul. Sau mai bine zis: Controller-ul. Înafară de serii precum Mortal Kombat sau Street Fighter, evit să țin un controller de consolă în mână. A pornit de la sindromul “PC Master Race” în frageda-mi pruncie, iar apoi această opinie a fost cimentată când priveam cu dezgust oameni care jucau FPS-uri pe consolă. Bleh. Ura irațională a trecut, o data cu trecerea timpului și inevitabila cvasi-maturizare, dar sentimentul de “this is unnatural” a rămas. Oamenii spun că jocuri precum Dark Souls (și cam orice joc From Software), gândite inițial pentru console și un controller. Ei, eu am terminat toată seria Dark Souls pe PC, am jucat Sekiro și Elden Ring tot pe PC, și nu îmi pot imagina să le rejoc cu controller. Desigur, totuși am încercat acest lucru. Am pus Dark Souls Remastered pe Steam Deck și dă-i bataie. Dar fără sorț de izbândă. Deși am terminat jocul pe PC de vreo 5 ori, după o oră pe Steam Deck voiam să arunc consola pe geam.
Am crezut că totul e deșertăciune. Am păstrat totuși Steam Deck-ul, gândindu-mă că “poate pe viitor”, revin la el și-i mai dau o șansă. Între timp, apare Steam Deck OLED, iar lucrurile iau o întorsătură.
Dumnezeule! Abia aștept să coboare în preț monitoarele OLED. Nu am pretenții de framerate-uri înalte, GSync și alte briz-briz-uri. Am trăit bine-mersi în 1080p 60Hz timp de mulți ani de zile. Dar OLED-ul m-a făcut să încerc ca totuși să gasesc o utilitate pentru Steam Deck.
Inițial, am încercat să joc chestii ușoare, de gen Slay The Spire, unde pot să evit controller-ul dacă vreau, utilizând ecranul tactil. Dar sincer, prefer să joc Slay The Spire de pe telefon, decât să am un device dedicat acestui fapt.
Mai apoi, am urmărit internetul lăudând mașinăria pentru abilitățile ei de emulare. Deși nu am fost fan de console nici pe vremea SNES-ului sau primului Playstation, faptul că pot emula aproape toate generațiile precedente face Steam Deck-ul să aibă o utilitate ridicată. Ok. Emulez și joc chestii precum Legend of Zelda – Ocarina of Time din când în când (sau alte jocuri din acea epocă).
Până aici, totul bine. Mai foloseam Steam Deck-ul din când în când, dar nu suficient cât să-i cânt în strună. Dar știți ce altceva mai poate emula? Mașini virtuale de Windows XP și/sau Windows 7. Steam Deck e doar un PC care rulează Linux sub capotă, într-o formă foarte “consolificată. Așa că am trecut în “Desktop Mode”, am instalat Lutris din propriul App Store, și nu m-am uitat înapoi. Pe lângă jocurile cu bătăi, și jocurile de curse sunt excelente în variantă consolificată, așa căăăăăă:
Hai să-mi retrăiesc anii de tinerețe. Când ai 20-și-ceva de ani, nu îți pasă de nimic, visezi să îți schimbi Oltcit-ul pe un Fiat Punto sau Volkswagen Golf, să-l vopsești și să-ți tragi nițte neoane sub el, și trăiești această fantezie jucându-te titlurile de glorie din seria Need For Speed. Am instalat Underground, Underground 2 și Most Wanted, și le-am re-terminat din pat sau de pe canapea, pe un ecran OLED mic dar GLORIOS și pentru o secundă m-am simțit în viitor. Mai exact mi-am imaginat cum s-ar simți Remus de 22 de ani dacă aș păși din viitor să-i spun că o să joace NFS de pe un mini-computer portabil, din orice loc are el chef să-l joace.
Au mai trecut câteva luni de atunci, timpul meu a devenit și mai limitat. Dar din când în când, îmi aduc aminte de un joc “mid-tier” din mijlocul anilor 2000, îl instalez, și mă minunez cât de bine poate să arate ceva atât de vechi pe un device așa de mic și cu ecran așa de bun.
Eu i-am găsit utilitatea Steam Deck-ului. E poate un caz de nișă, dar o nișă care mă învăluie ca o plapumă călduroasă. Deși acel timp limitat este inamicul meu acum, abia aștept să revin la acest articol peste un an, să văd ce s-a schimbat, și dacă pot să fac din aceste gânduri o serie.
Doamne-Gabe-Newell-ajută!
