Subnautica – Review

Cum de nu am descoperit Subnautica până în 2025?

Știam că există. Știam că a primit și un expansion stand-alone care nu a fost primit cu așa entuziasm ca jocul original, cu toate că sunt sigur că am auzit o tonă de laude la adresa lui, dar totuși, nu m-am urnit să-l încerc. Nu știu de ce, dar îmi blamez decizia din luna aprilie până azi.

Subnautica e un joc de supraviețuire first-person (ca multe alte jocuri de pe Steam), dar nici unul cu atmosfera asta divină. Acțiunea se desfășoară pe o planetă acvatică, misterioasă, uluitoare și de multe ori fatală. Nu vreau să zăbovesc prea mult asupra gameplay-ului. E un first-person, cu un pic de combat, multă “minecraftăreală” opțională, în care poți să-ți construiești baze subacvatice și să le customizezi ca-n Sims. Deși se pune accent pe crafting și pe ce poți făuri, ca orice joc de supraviețuire, bazele sunt opționale. Poate ai nevoie de una ca să nu petreci prea mult timp fugind (înotând) de colo-colo, dar cam atât. Colectezi resurse, omori (dacă poți) orătănii de sub apă, și încerci să scapi de pe planetă. Până aici, totul e simplu, totul e previzibil. Dar după primele minute de joc, îți dai seama că jocul ăsta nu e ceea ce pare a fi.

Dorul de casă

În primul rând, atmosfera extraterestră te seduce cum puține jocuri reușesc. Design-ul lumii este așa de verosimil, e clar că devii s-au inspirat de la mai mulți scriitori de SF sau scenariști de filme. Oceanul acela e un ecosistem întreg cu floră și faună care are sens și logică. Colac peste pupăză, din când în când, Subnautica se transformă într-un horror de zile mari. Cu cât cobori mai mult în acest ocean, cu atât mai mult se schimbă ecosistemul iar creaturile de-acolo sunt din ce în ce mai mari și mai agresive, mâncarea lor preferată fiind tu. Nu puține sunt momentele în care am strigat ca o școlăriță când m-a atacat un Leviathan șiret, fără să-l văd până în ultima clipă, când vine să-mi arate dantura spălată cu Colgate și prezentându-mi locul dintre incisiv și măsea, unde ar trebui să-mi aștern eu trupul.

Nu știu ce am fumat sub apă, dar efectul e cel dorit.

În al doilea rând, trebuie să vorbim despre progresie. Atât de natural treci de la un cuțit de vânătoare la arme futuriste care imobilizează orice creatură într-un statis-field – încât nu vezi salturi nenaturale pe parcursul jocului. În jocuri de genul acesta există niscaiva elemente de grind – la unele multe, la altele mai puține. În Subnautica nu am observat deloc. Desigur, ai câteva momente când te uiți la o „rețetă” de ceva echipament nou și realizezi că trebuie să mai faci o dată drumul până în Groapa Marianelor ca să găsești Plumbul necesar pentru rețetă, dar nimic care să pară enervant sau să te scoată din miraj. Aceste două elemente de mai sus, la un loc, ne dau un joc în care trec orele și realizezi că nu ai dus gunoiul, copilul plânge și nevasta te așteaptă agitând amenințător lingura de lemn.

Spoiler: Nu există supraviețuitori.

Poate pot să fac o pălincă din astea…

Dar cel mai important lucru pentru mine a fost povestea, și mai exact, modul în care este prezentată aceasta. Spoiler: Nu există alți supraviețuitori pe planetă. Narațiunea e formată din audio-log-urile celor decedați, respectiv de mediul înconjurător. Vorba englezului „environmental storytelling”, expresie folosită ad-nauseam pentru a descrie Dark Souls, e ceva ce apare și în Subnautica. Momentul în care pe această planetă extraterestră dai de faună nativă, te miri un pic, dar când dai de tehnologie extraterestră, scapi mouse-ul din mână. Au fost alte ființe pe această planetă? Acum câte mii de ani? Ce au construit? Ce alte tehnologii au inventat? – Și cel mai important: de ce nu mai există? Cum de au dispărut?

Această întrebare te ține prins în mrejele jocului pe tot parcursul său. Când momentele de groază sau de adrenalină sunt pe locul doi, liniștea te face să te gândești la următorii pași și la aceste întrebări existențiale. Și asta e cea mai mare realizare a lui Subnautica, care-l pune în altă ligă față de oricare joc de supraviețuire, inclusiv The Long Dark, fostul-meu preferat.

Nu chiar în iad, dar pe-aproape

Nu vreau să dau alte spoilere din poveste pentru că i-aș face un deserviciu grav. Tot ce vreau să spun e că Subnautica m-a făcut să mă gândesc la el și în momentele în care nu-l jucam. Mi-a dat mirare, bucurie, frică, angoasă și cel mai important, distracție. Subnautica a fost binecuvântat cu un expansion stand-alone, cu o nouă poveste, dar nu am de gând să-l joc pentru că SF-ul bine închegat al jocului original a trecut printr-o perioada de kitsch scrisă de scenariștii de la Marvel Studios. Decât să îmi stric amintirile, mai bine mă opresc. Închei cu screenshot-ul de mai jos.