Nu știu unde să pun textul ăsta. Considerați-l o diaree neuronală după ce am fost răvășit de The Alters.
Pe scurt, deși e un joc de nota 7.5 cu indulgență, este jocul meu preferat din acest an. Este ceea ce vreau de la industria asta. E ceea ce am vrut de 2 decenii. Niște developeri care să experimenteze cu mai multe elemente de gameplay și să ne ofere ceva nou. Ceva interesant – iar The Alters a fost exact ce mi-am dorit. E o combinație de Survival, Crafting, Base Management și Decision-Role-Playing cum nu am mai întâlnit.
Puteți să vă opriți aici din citit și să-l cumpărați că nu vă veți mai întâlni cu așa ceva prea curând, cel puțin de la developeri vestici. 11bit Studios, cu 60 de oameni și buget de 15 milioane USD au reușit să facă ceva ce industria AAA nu face cu 1000 de oameni și bugete de sute de milioane. Nu am de gând să-i fac review complet pentru că nu pot să mă desprind de el și să vorbesc pe o tonalitate echilibrată.
Dar de ce scriu rândurile astea? Pentru că ceva m-a lovit până în măduva oaselor. Pe la finalul jocului, după ce iei ultimile decizii importante în joc, ești liber să faci pregătirile de endgame. Dar în momentul în care conversațiile se termină și revii în gameplay, automat pornește o piesă anume. Zeal & Ardor – To my ilk. Impactul este masiv. Și la muzicalitatea piesei, și la versuri, și mai ales al momentul în care aceasta apare.
Nu m-am gândit de mult la piese din OST-urile jocurilor. De obicei, coloana sonoră a unui joc este ceva “bespoke”, creată strict pentru acel joc. Piese ale unor trupe pe care le asculți în viața de zi cu zi le vezi/auzi doar în jocuri sport gen FIFA, NBA, Tony Hawk, jocuri de curse sau QTE games – gen Rock Band sau Guitar Hero – fie-le țărâna ușoară.
Un joc ca The Alters nu e genul în care să prinzi un asemenea moment, și iată că acesta există. A fost o alegere genială și simțeam nevoia să vomit aceste rânduri aici în cinstea echipei din spatele jocului.
