Cred că ar trebui să încep prin a aborda problematica elefantului din cameră: da, The Callisto Protocol își dorește cu disperare să fie Dead Space. De la decor, la interfață (lipsa acesteia, mai bine zis), la monștri, totul despre The Callisto Protocol își dorește să fie Dead Space. Totuși, asta nu ar trebui să însemne un lucru rău. Dead Space a fost genial. Poate fi și The Callisto Protocol genial? Asta rămâne la latitudinea fiecăruia, dar din punctul meu de vedere, e departe de acest deziderat.
The Callisto Protocol a fost realizat de o parte din echipa care a lucrat la Dead Space și are multe puncte de comparație și concepte identice. Este, de asemenea, un joc de acțiune la persoana a treia, plasat într-un univers SF similar, deși aici s-a pus un accent mai mare pe lupta corp la corp. Cu toate că The Callisto Protocol are o atmosferă grozavă, este în cele din urmă, o imitație mai slabă a lui Dead Space, din cauza unui plot ciudat, al unui setting lipsit de creativitate, al arsenalului plictisitor și al unui gameplay teribil de lent și anost.
Jacob Lee este un smuggler tipic, mai mult sau mai puțin pătat, care își vedea liniștit de treaba lui transportând marfă în nava sa spațială, când este abordat pe nepusă masă de terorista japoneză sexoasă, Dani Nakamura. În conflictul care urmează, nava sa suferă o defecțiune critică și se prăbușește pe Callisto, unul dintre sateliții lui Jupiter. Salvați de un grup de gardieni de la închisoarea locală Black Iron, cei doi sunt imediat încarcerați din motive care nu sunt niciodată justificate în mod adecvat. La scurt timp după aceea, închisoarea devine o zonă literalmente mortală, în care atât gardienii, cât și prizonierii s-au transformat în anomalii mutante, puse pe halit supraviețuitori și pe distrugere.
Tu intri în rolul lui Jacob și, la început, ajuți un deținut să scape din celulă pentru ca mai apoi acesta să îți ofere informații și suport în încercarea voastră de a scăpa de pe planeta blestemată și de a naviga printre cei infectați. În cele din urmă, te vei intersecta și cu Dani, cea care te-a băgat în această încurcătură mizerabilă, și s-ar putea să fie nevoie să lași deoparte animozitățile pentru a supraviețui acestui scenariu de coșmar.
Deși pornește de la o premisă perfect acceptabilă, intriga lui Callisto Protocol degenerează destul de repede în absurdități. Există vreo trei culte diferite despre care nu am rămas cu nimic și habar n-am care e treaba cu ei. Antagonistul principal debitează într-una baliverne despre evoluție și progresul mare pentru umanitate. Diferitele personaje dispar din acțiune aproape tot jocul, apoi brusc redevin jucători esențiali în ultimele ore, astfel încât jocul să aibă pretextul să pregătească un plot twist stupid. Toate artificiile astea scenaristice se simt ca niște mijloace ieftine de a prelungi durata jocului, iar dacă e să iau comparativ Dead Space, la finalul acestuia, știam ce se întâmplă și eram lămurit cu toată intriga. Însă nu pot spune asta despre jocul de față.
The Callisto Protocol se joacă la fel ca Dead Space. Dar nu cu același rafinament. Este un joc horror de acțiune la persoana a treia, în care interfața utilizatorului este împlântată în ceafa personajului. Cu toate acestea, Dead Space se concentra pe țintirea atentă și dezmembrarea necromorfilor sau ce drăcovenii erau, dar Callisto Protocol se concentrează pe lupta corp la corp. Vei avea, de la început, un baston milițienesc pe care să-l izbești cu sete în trupurile zombilor, iar impactul se simte destul de brutal și de multe ori azvârle nefericitul mutant vreo doi metri în spate.
În timp ce agresezi zombiliticii cu bastonul, uneori vei vedea pe ecran un icon care îți arată că poți să tragi un quickshot cu arma de foc din dotare, foc care nimerește mereu inamicul, și evident cauzează daune mai mari. Când lupta este unul la unu, Callisto Protocol este brutal, rapid și distractiv. Din păcate, în momentul în care intervin alți inamici simultan, distracția începe să se destrame.
Există câteva motive, dar cele două mari și late sunt camera și sistemul ciudat de dodging. Când intri în luptă contra unui singur inamic, camera face un mic zoom și se focalizează pe inamicul respectiv. Dacă te confrunți cu un singur zombi, sistemul e grozav, oferind luptelor o senzație brutală. Problema apare în momentul în care mai mulți inamici năvălesc aspura ta, deoarece nu te mai poți concentra pe unul singur, ești atacat din toate părțile, și sistemul de dodging nu funcționează de doi bani. Încerci să eviți atacul unui mostru, doar să fii lovit de ceilalți doi-trei care te atacă din flancuri.
În loc să ai un buton dedicat pentru eschivare sau blocare, tastele de strafe stânga sau dreapta sunt cele care controlează dodging la stânga sau la dreapta și tasta de move back este folosită pentru blocarea atacurilor melee. Sigur că pare foarte convenabil pe hârtie, dar trebuie să ții minte să alternezi eschivele de fiecare dată: odată ce te eschivezi la stânga, următoarea eschivă trebuie să fie spre dreapta, altfel vei fi lovit. Cum ziceam mai sus, poți evita doar acel inamic pe care este focalizată camera. Rezultatul? În nenumărate ocazii am intrat direct în tiparul de atac al unui inamic doar pentru că încercam să evit loviturile altuia. Nu pot decât să trag concluzia că dacă jocul ar fi avut pur și simplu un buton dedicat de dodging și parry, această problemă ar fi fost rezolvată ușor.
Dacă vrei să eviți sistemul ăsta defect, armele de foc sunt o opțiune. La început primești un hand cannon, nu foarte diferit de tunul cu plasmă din Dead Space. Pe parcursul jocului, vei mai pune mâna pe un riot gun, o pușcă de asalt, un pistol tactic(whatever, ce o fi) și un încă un pistol care trage cu alice, dacă nu mă înșel. Există un câștigător detașat din punctul meu de vedere, riot gun, care face damage mare chiar și stock, dar complet upgradat, acesta trage homing rounds care urmăresc ținta. Din păcate, majoritatea armelor din The Callisto Protocol sunt plictisitoare și sunt ceva la care te-ai aștepta de la orice joc generic de acțiune SF.
Mai e deasemenea și GRP-ul, care e o imitație de kinesis module din Dead Space. GRP-ul îți permite să atragi inamicii aproape pentru a-i arunca în diversele environment hazards împrăștiate prin niveluri, care le provoacă moartea instantanee. Pe de altă parte, bateria drăcoveniei este atât de mică încât timpul necesar pentru regenerarea ei e absurd. Peste 5 minute pentru a arunca doi-trei inamici și, până când nu-i faci upgrade-uri consistente, e pur și simplu jalnică.
The Callisto Protocol se face, de asemenea, vinovat de o trăsătură tipică a jocurilor survival-horror, prin prezentarea mecanicii stealth în timpul tutorialului jocului, doar pentru a fi aproape absentă ulterior în timpul jocului. Mai târziu în joc, unii dintre monștri suferă mutații până în punctul în care ajung să semene cu acei clickers din seria The Last of Us, devin orbi și reacționează doar la sunete. Acest concept de inamic nu funcționează în jocul nostru. Deși poți folosi GRP-ul pentru a arunca obiecte să încerci să distragi pocitaniile, acestea par cumva hard coded pe poziția ta, și te poți furișa literalmente chiar prin fața lor fără să reacționeze.
Prizonierii infectați continuă să sufere mutații pe măsură ce povestea se desfășoară, fiind introduse noi variații care posedă anumite abilități sau mai multă sănătate, dar problema este că designul acestora preferă să se limiteze la zombi umanoizi obișnuiți. A existat aici o mare oportunitate de a aduce la iveală modele de monștri înfiorători și dezgustători, dar nu a fost fructificată din păcate.
Nu există nici măcar boss fights în Callisto Protocol, până chiar la sfârșit. Ceea ce înseamnă că nu există o pauză reală de la acești inamici obișnuiți de tip zombi, ci pur și simplu e același lucru care se repetă iar și iar. Tipul de zombi care poate fi numit un mini boss e o creatură numită Two Head, care își face apariția de câteva ori. Deși întregul joc se concentrează pe lupta corp la corp și te antrenează în așa ceva, Two Head este imun la aceste atacuri. Și mai frustrant este faptul că toate atacurile sale te omoară dintr-o singură lovitură. Singura modalitate reală de a lupta cu Two Head este cu armele de foc, ceea ce practic contravine întregii filosofii a jocului. Nu ajută deloc faptul că bossul final urmează același model…
Așa cum fiecare capodoperă are imitațiile sale ieftine, The Callisto Protocol încearcă din răsputeri să imite Dead Space. Totul, de la armura lui Jacob până la faptul că poți călca pe cadavre pentru a obține niște provizii, reproduce fidel ceea ce s-a văzut deja în trilogia originală Dead Space. Singura diferență este că multe nu au sens în acest joc. În Dead Space, calci pe cadavre pentru a te asigura că nu se prefac morți, dar în Callisto Protocol, faci asta doar să obții niște muniție sau credite. E destul de frustrant să te oprești după fiecare luptă, să iei fiecare cadavru la rând și să-i tragi un bocanc, doar pentru că ai nevoie de niște provizii. Rupe mult din fluiditate.
Un alt lucru este sistemul de upgrade al armelor și gadgeturilor. Pe măsură ce faci progres prin închisoarea Black Iron, vei găsi callisto credits, moneda jocului, pe care le poți folosi la stațiile de upgrade, ceea ce ridică întrebarea: „De ce ar exista aparate de armament într-o închisoare? De ce era necesar ca gardienii să-și cheltuie propriile fonduri pentru a crea și upgrada arme?” Oricum, banii pe care îi găsești sunt doar mărunțiș, așa că nu vei putea upgrada la maxim fiecare armă și piesă de echipament, trebuie să decizi care se potrivește mai bine preferințelor tale și să mergi pe firul ăla.
De câteva ori, devine destul de evident că jocul vrea să mori pentru a-ți putea arăta animațiile gory în care Jacob e făcut pate. Un exemplu excelent este când te strecori printr-un canal de ventilație când prietenul tău, Elias, îți spune că există o capcană în această zonă. Jacob întreabă ce fel de pericol e și… nu primești niciun răspuns. Apoi un perete cu țepi zboară înspre tine. Surprize, surprize! E destul de clar că modul în care jocul vrea să afli despre această capcană este să fii ucis de ea, astfel încât animația morții sângeroase a protagonistului să poată fi redată.
Cel puțin The Callisto Protocol arată superb. Pe măsură ce te plimbi dintr-o locație în alta, poți admira munca impresionantă depusă pentru capitolul audio-vizual. La un moment dat am observat că Jacob transpiră în timp real și un firicel de sudoare se prelingea pe tâmplă. Păcat că nu s-a acordat atâta atenție altor aspecte mai importante. Povestea e slabă, iar gameplay-ul e frustrant, dar aspectele horror propriu-zise sunt geniale. Callisto Protocol emană atmosferă. Designul audio-vizual e de primă clasă și e păcat că această frumusețe e irosită pe un joc atât de fad.
Cu o poveste atât de grăbită(jocul are tupeul să se intituleze story driven!!!) și mecanici de joc atât de neglijente, The Callisto Protocol trădează moștenirea pe care a fost construit. Ingeniozitatea unui joc horror de acțiune axat pe luptă corp la corp nu anulează schema de control atroce și natura sa repetitivă, în același mod în care elementele vizuale de calitate nu pot ascunde cât de gol se simte totul în esență.
Better luck next time.
