De Bărbierul din Sevilla, am auzit; de Câinele din Baskerville, idem; dar de Sabotorul din Paris, ba! Dați dracu’ irlandejii ăștia: după ce au invadat America cu capetele lor tari, ne-au adus berea Guiness la preț de wiskey și ne-au tocat nervii cu muzicile lor (b)ovine prin anii ’90, uite că acum și-au trimis un reprezentant să elibereze Parisul! În ultimul său joc (la propriu), Pandemic ne oferă o perspectivă romantică a capitalei Franței, în care ne prezintă aventurile unui irlandez extrem de rezistent sub ocupația unor naziști mai mult proști decât răi. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, studioul ne-a lăsat un joc excelent (Full Spectrum Warrior), dar și câteva complet lipsite de rafinament (Destroy All Humans!, Mercenaries 2, Star Wars Battlefront 2 și The Lord of the Rings: Conquest.
Întâi de toate, The Saboteur este un joc ce-și fantasmagorizează complet subiectul, de la geografia locurilor la istoria celui de-al Doilea Război Mondial și ocupația nazistă. Tot ce a păstrat Pandemic din Paris sunt acoperișurile strălucitoare, nelipsitele obiective turistice Turn Eiffel, Montmartre, Sacré Coeur etc., lăcașurile de perdiție ce își fac o concurență acerbă, cursele de bolizi lustruiți și binecunoscutul acordeon, la care rromii de pe la noi cântă atât de bine în zilele noastre… tot la Paris.
Irishman in Paris
Povestea lui The Saboteur e de categoria B: Sean Devlin este tipicul irlandez mitocan căruia îi place să tragă la măsea și să mângâie rânjind posterioarele femeilor de moravuri ușoare care-și fac veacul prin lăcașurile de perdiție ale capitalei franceze. Mitocanul devine pilot de curse pentru scuderia Vittore Morini și se trezește nițel în spatele liniilor inamice în Parisul anului 1940 aflat sub ocupație nazistă. Pentru Sean, totul a început de la o cursă pierdută în fața unui ofițer nazist, cheater pe deasupra, că altfel nu dădea bine la scenariu, care îl ia, îl torturează nițel într-un spațiu dedicat acestei minunate îndeletniciri și îi execută cel mai bun prieten, după ce că bietul om nu mai avea nici ochi să plângă. Bătăiosul irlandez scapă ca prin urechile acului și se jură că se răzbună de cum are ocazia. Sean al nostru se bate ca un leu, se cațără, trage o fugă la cabaret (Belle de Nuit), aflat în proprietatea lui Ludivine și Michel Rousseau. Trei luni mai târziu, sătul de atâtea femei, Sean se întâlnește cu Luc, un membru influent al Rezistenței…
Ideea de GTA-like, scoate astfel la iveală faptele de vitejie ale unui singur om, mercenar dotat serios de mama natură, căruia nimic nu-i rezistă. Sean aruncă în aer blindate, decimează patrule întregi și se alege cu o simplă zgârietură, pilotează mașini de curse, se ia la trântă cu întregul Reich și scapă viu și nevătămat. Totul de unul singur! E un erou romantic și, sincer să fiu, nu văd nimic rău în asta. Sigur că Rezistența nu stă cu mâinile-n sânii fetișcanelor de bordel, și îți oferă un arsenal bine pus la punct ca să le dai în freză celor care ți-au pus gând rău. Poți deraia trenuri, arunca în aer Zeppeline sau escalada diferite monumente pariziene, chestii turistice cu care bănuiesc că nu v-ați ocupat când ați fost ultima dată la Paris.
Pe hârtie, ideea jocului este genială: Parisul aflat sub ocupație, atmosfera redată în alb/negru, anii ’40, cabarete, femei ușoare, bătăi, curse, explozii, dar mai ales, Parisul sandbox, cu monumentele și cartierele sale celebre… nu ai cum să nu fii sedus de o asemenea bombă a gaming-ului! Plăcerea de a te plimba pe Champs-Elysées, pe marile bulevarde, de a urca la Sacré Coeur sau în turnul Eiffel e de negăsit în alte jocuri video. E clar că Pandemic nu-i Rockstar, așa că munca de reconstituire istorică și geografică nu e perfectă, dar esențialul este prezent, iar harta este suficient de mare ca să nu minimalizeze exagerat de mult traversarea Parisului. Mai mult, lumea lui The Saboteur nu se oprește la Paris, căci poți da o fugă în Normandia sau chiar prin Lorena și în Germania dacă vrei, așa că harta este printre cele mai vaste existente într-un joc de acest gen.
GTA meet Assassin’s Creed
În calitate de GTA-like, The Saboteur se articulează în jurul unor misiuni obligatorii, ce se înlănțuie pe măsură ce Sean are întâlnirile. Odată ce înaintezi în story, misiunile își dovedesc importanța. Cele anexe sunt foarte coerente și poți executa acțiuni de sabotaj pur-sânge, iar harta e plină de puncte strategice germane pe care le poți arunca în aer: cuiburi de sniperi, turele, radare, tunuri și alte scule de război nemțești, toate așteaptă rafinata-ți acțiune. Mai mult, poți să lucrezi nițel la moralul adversarilor prin distrugerea unei infrastructuri. Arunci în aer diferite instalații ale celui de-al Treilea Reich, conduci membrii Rezistenței, elimini trădători sau ofițeri ai armatei germane, faci rost de un misterios artefact dezgropat într-un cimitir parizian de soldații lui Hitler sau eliberezi prizonieri de război… The Saboteur are ce să-ți ofere în misiunile secundare ce depășesc binișor povestea principală, concentrată mai degrabă pe urmăriri și pe ședințe de shooting masive.
Background-ul sabotorului nostru este profund și te face să te atașezi repede de personaj, de replicile lui tăioase și de atmosfera jocului. Spun atmosfera, căci acesta este principalul atu al lui The Saboteur. Multe dintre ingredientele unui GTA-like sunt prezente, între acestea stelele poliției au lăsat locul unei bare de suspiciune a soldaților germani ce se va umple în funcție de comportamentul tău. Dacă păstrezi discreția și nu te plimbi ca un manelist cu arma la vedere pe stradă sau dacă nu te dai în spectacol escaladând un zid ori provocând scandal, eviți umplerea barei la maximum. Dacă ești descoperit, unul dintre soldați va da alarma utilizându-și fluierul ca să-și prevină camarazii aflați în împrejurimi. Chiar dacă alarma e dată, poți împiedica acțiunea naziștilor trimițând soldatul recalcitrant în brațele lui Morfeu, așa că… trebuie să fii iute. Dacă nu reușești să calmezi repede situația, aceasta degenerează la maximum, fapt ce aduce după sine tancurile și infanteria, așa că… șterge-o, frate, după bătrânescul model englezesc!
După reușita unor gesturi eroice, Sean va reda culoarea și speranța cartierelor aflate sub jugul orânduirii nedrepte a regimului teuton. În Paris, irlandezul va găsi locașuri în care-și va putea depozita, găsi ordinele de misiune, recupera mașinile furate, cumpăra și îmbunătăți armele prin colectarea de marfă de contrabandă pe care urmează să o schimbe pe piața neagră sau să-și asigure sprijinul oamenilor din Rezistență, care o să-i dea o mână de ajutor în caz de nevoie. Aceste locuri strategice vor fi însă inaccesibile dacă se dă alarma, și Sean are puține opțiuni rămase: să o ia la sănătoasa cât mai repede, să găsească o ascunzătoare (și pisoarele sunt bune!) până ce trece șturmul, ori să curețe aria și să dezactiveze alarma.
Din păcate, gunfights sunt destul de enervante și, cum A.I.-ul are particularitatea de a fi cam imbecil, cel mai adesea te mulțumești să-ți țintești adversarul, să-l ucizi, după care treci la următorul. Dacă tot veni vorba de A.I., acesta mi s-a părut în genul Jean Constantin în filmele românești din anii ’80: îți ușurează enorm sarcina, fiind patronat de reguli simple. De exemplu, atât naziștii cât și NPC-urile aliate stau plantați ca arborii sequoia, incapabili să urce o scară ca să-l urmărească pe Sean, iar nemții nu se pun sub acoperire când membrii Rezistenței deschid focul, sunt miopi oprindu-se la câțiva metri de locul unei crime, invitându-te să-i lichidezi.
Dacă Grand Theft Auto este principala sursă de inspirație pentru The Saboteur, sursa secundară este evident Assassin’s Creed. Una dintre fațetele acestuia este că Sean poate escalada aproape orice clădire, dar asta nu înseamnă că rămâi gură-cască în fața designului de nivel al jocului. Din contra, animațiile lui Sean sunt ridicole, numeroase clădiri nu se pretează la o escaladă și, adesea, te trezești prins între două etaje în încercarea de a ajunge la o fereastră ceva mai îndepărtată. Alte elemente sunt luate direct din Assassin’s Creed: posibilitatea să te ascunzi în tot felul de adăposturi aflate pe acoperișuri, până ce naziștii uită de tine, descoperirea punctelor de observație – aici copierea e evidentă, căci Sean ajunge în Turnul Eiffel de unde ai o cameră panoramică identică celei din Assassin’s Creed. Asta e, The Saboteur împrumută cum poate el mai bine, din stânga, din dreapta, și folosește cum poate mai bine toate aceste elemente… Din păcate, impresia pe care ți-o lasă jocul este cea a unui imens pachet de idei bune, dar care parcă nu fac parte integrantă din el.
Irlandez cu tupeu și perk
Jocul dispune de un sistem clasic de evoluție: de exemplu, dacă ucizi cinci adversari cu o armă, reculul acesteia va fi redus la viitoarele ședințe de tragere. La fel, pentru sniper va fi ușurată stabilitatea, iar acțiunile de sabotare și explozibilul utilizat cresc cantitatea de dinamită pe care o putem căra. Taman ca în Call of Duty: Modern Warfare 2, realizarea unor misiuni deblochează anumite perks pentru personaj, căci dacă, la început, Sean nu este un super-soldat, el se skill-ează pe măsură ce înaintezi în joc. Pe lângă îmbunătățirea eficacității asenalului, mai poți crește și eficacitatea ajutorului pe care ți-l dau membrii Rezistenței sau chiar achiziționa perks de nivel maxim, pe care nu ai reușit să le obții în joc. Tot la capitolul shopping, mai poți cumpăra hărțile instalațiilor naziste din oraș, ce urmează să fie indicate de niște puncte albe. Acest sistem de upgrade al personajului dă greutate jocului, iar plictiseala este departe de a te contamina.
Saboteurul sabotat?
Toate neplăcerile de natură tehnică amintite mai sus trag jocul nițel în jos, și prin asta nu mă refer la grafică, unde The Saboteur pune suflet, căci progresivitatea în coloristică a Parisului este foarte plăcută ochiului. Foarte bună mi s-a părut și coloana sonoră, ce se schimbă pe măsură ce parcurgi o zonă liberă sau una ocupată, cu melodii jazz și swing alternate cu bucăți marțiale teutone.
Păcat că jocul nu a avut parte de o prelungire a perioadei de dezvoltare: deh, dacă cei de la Pandemic ar mai fi avut la dispoziție câteva luni, dacă nu era rahatul ăsta de criză economică, dacă nu se închideau o mulțime de studiouri… poate că atunci am fi avut în față un joc finisat și fluid. Păcat că animațiile lui Sean sunt mizerabile, atât în escaladări cât și în sărituri, că A.I.-ul e “de operetă” sau că texturile sunt șterse. Mi s-a întâmplat ca all blacks de la Gestapo să deschidă focul la vederea mea când mă plimbam liniștit, fără să atrag nici măcar atenția vreunei curve prin Montmartre! Dacă perspectiva plimbării pe străzile Parisului este șarmantă, jocul celor de la Pandemic nu face față unui Grand Theft Auto IV sau Assassin’s Creed 2 în ceea ce privește realizarea sa.
Departe de a fi perfect, The Saboteur rămâne însă un joc simpatic și v-ar putea plăcea dacă simțiți nevoia să vă defulați pornirile adolescentine pe niște fete de bordel sau pe niște naziști stupizi, să alergați pe acoperișurile Parisului și să vă jucați cu istoria într-o lume deschisă ce regurgitează de quest-uri anexe. Atmosfera și replicile halucinante ale irlandezului nostru își merită orele pe care le-ați putea petrece în joc, iar realizarea per ansamblu este destul de corectă. De fapt, cam ăsta este The Saboteur: bun, dar nu excepțional, și cu un farmec plin de sinceritate pus îl el de niște producători care altădată realizau incredibilul Full Spectrum Warrior, și care acum și-au dat ultima suflare ca să concretizeze o mână de idei bune.
