De curând am făcut review la Frostpunk 2, ultimul joc al celor de la 11bit Studios, așa că mi-am făcut singur poftă de chestii mai depresive, mai est-europene, respectiv la primul joc pe care l-am jucat al acestor developeri. Știu că înainte de This War Of Mine, ei au lucrat la seria Anomaly, un tower Offense game destul de reușit, portat mai pe toate OS-urile și consolele posibile. Nu e genul meu de joc, așa că l-am dat uitării.
În schimb, succesul acelei serii le-a dat niște bani pentru a-și dezmorți degetele și au trecut la game-design mai serios. Pe lângă asta, jocul nou urma să fie inspirat din fapte reale, și anume asaltul orașului Sarajevo, la începutul anilor 90, unul din designeri având experiență personală cu acel conflict. Au vrut să arate că războiul e mizerabil, mai ales dacă ești civil. Sau copil. Așa a ajuns This War of Mine să existe.
War is Hell.
This War of Mine este o combinație ciudată de joc de aventură, survival-game, base-management și acțiune. Este complet 2D, ceea ce pare foarte ciudat în primă instanță. Mai ales că spre deosebire de un side-scroller, folosim mouse-ul pentru a ne mișca sau pentru a interacționa cu mediul înconjurător. Uneori are chiar o alură de point-and-click adventure, dacă acea aventură ar fi într-un iad creat de oameni. Vom controla unul sau mai mulți (de obicei mai mulți) supraviețuitori, civili, cu un ghinion nemaipomenit în viață, prinși într-o casă ruinată unde vor încerca să supraviețuiască în timp de război. Sunt oameni diferiți, cu talente diferite, cu locuri de muncă diferite, fiecare aducând un beneficiu sau handicap grupului.
Deși gameplay-ul pare anacronic, ciorba de elemente face controlul să pară foarte modern, iar elementele de interfață sunt foarte bine conturate. Nu te pierzi în acțiuni și nici în meniuri. Iar ca să te simți învăluit de o plapumă de plumb, gameplay-ul e însoțit de o grafică foarte potrivită jocului și o coloană sonoră excelentă.
Vizual, jocul e un deliciu pentru oamenii care preferă alb-negru/sepia. Totul e mohorât. Totul e gri. Fiind 2D, jocul nu cere resurse mari pentru a-l rula, iar atunci departamentul artistic poate să o ia pe arătură când vine vorba de a impresiona vizual. Totul pare foarte realist, cu note de gri creionat peste toată grafica. Parcă personajele sunt hașurate foarte subtil, făcând o combinație al naibii de bună. Pozele personajelor sunt reale, lucru care ajută enorm de mult în a ne arunca în mrejele jocului. Alături de partea vizuală, cea audio nu e lăsată nici ea de izbeliște. Muzica este apăsătoare, dar melodică – te face să oftezi când supraviețuiești ca prin urechile acului. Uneori designul audio se face simțit prin absența muzicii. Vântul serii se aude încet, la fel și curenții de aer care șuieră pe sub ușa improvizată a ruinei pe care noi o numim casă. În momentele de liniște, un glonț poate să te ducă la 2 pași de infarct, sau o noapte calmă în care un supraviețuitor cântă la o chitară acustică să fie mult mai relaxantă.
Cu fiecare zi trecută, personajele pe care le controlăm ni se dezvăluie încet, scriind în jurnal despre evenimentele pe care le-au trăit înainte de a porni războiul, sau în timpul războului, înainte de a ajunge cu noi în casă. Fiecare poveste are ceva dificil de înghițit, cu evenimente de la triste la depresive, dar foarte verosimile și similare cu ce un jucător posibil să fi simțit în viața reală. Eu cel puțin nu am fost într-un război, dar am cunoscut foame/mâncat o dată la 2 zile sau angoasă sau sentimente de regret datorită unor decizii proaste pe care le-am făcut în trecut.
