Tomb Raider: Legend este primul joc din celebra serie dat pe mânuţele celor de la Crystal Dynamics. După 6 apariții în ograda Core Design, Eidos se hotărăște să spele rușinea lui Angel Of Darkness, așa că vrea o revigorare a seriei. Ce-i drept, revigorarea asta şi-a îndeplinit fiecare scop pe care şi l-a propus. Hai să păşim în timp pentru câteva minute. Nu de alta, dar la o evaluare după 20 ani a jocului, acesta încă stă pe poziții. Tomb Raider: Legend o face în sfârşit pe Lara Croft să se aventureze în secolul XXI, când zdrobește fundurile adversarilor și pune mâna pe tot soiul de artefacte, ca în vremurile bune.
Tomb Raider: Legend o urmăreşte pe Lara în încercările ei de a rezolva misterele morţii mamei sale. Încet-încet, domnişoara arheolog se trezeşte implicată în Legenda Regelui Arthur şi a sa minunată sabie, spartă în fragmente împrăştiate în toate colţurile lumii – un pretext numai bun pentru ca Lara să cotrobăie prin cele mai exotice şi izolate zone de pe glob. Lipsa de coerenţă a poveştii este compensată aşadar cu locaţii minunat realizate – Kazakhstan, Ghana, Peru, Anglia, Tokyo.
Din morminte într-un laborator părăsit, de pe vârfurile zgârie-norilor până într-un sat prăpădit, Lara vânează duşmani şi caută artefacte cu tot entuziasmul de care o ştim capabilă. Varietatea nivelurilor este impresionantă, şi cu toate că puzzle-urile bazate pe împins de cutii din dreapta în stânga devin obositoare, ele pot părea puţin înşelătoare la început, dar totul ce-i uşor de la bun început?
Îţi petreci majoritatea de joc cu rezolvarea de puzzle-uri simple cu care deschizi uşi, pasaje secrete, trape, şi aşa mai departe. Dar asta nu înseamnă că Lara nu are ocazia să-şi pună în valoare abilităţile atletice – poţi să te caţări şi să rămâi suspendat pe marginea unei prăpastii, poţi să te legeni pe frânghii, să sari de pe o platformă pe alta cu ajutorul unui grappling-gun magnetic şi să sfidezi înălţimile de pe bârne plasate strategic.
Tipica Lara
Controlul este suportabil până la prima situaţie de luptă, în care camera nărăvaşă distrage cu uşurinţă atenţia de la pistoale şi adversari… Varianta de control de consolă a jocului se poate emula cu un game-pad USB. Totuşi, indiferent cu ce tip de controller este jucat, Tomb Raider: Legend este mult mai fluid şi mai bine pus la punct decât celelalte jocuri ale seriei.
Deşi precis, controlul nu este „sever”. Lara se mişcă natural, prinzându-se cu destulă uşurinţă de suprafaţa spre care o îndreaptă jucătorul, astfel încât până şi cele mai dificile obstacole devin abordabile cu puţin exerciţiu.
Problemele cele mai mari vin de la controlul camerei – de altfel, singurul lucru ce pune reale probleme în controlarea personajului. Dar problemele camerei sunt intermitente, şi de cele mai multe ori jucătorul se poate bucura din plin de animaţiile excelente, de sentimentul de pericol pe care reuşesc să-l emane spaţiile foarte bine proiectate în acest sens.
Desigur, Lara se descurcă de minune să împroaşte plumb încins în drepta şi-n stânga atunci când situaţia o cere. Sunt o mulţime de gorile de împuşcat, precum şi ocazionalul leopard. Lara se poate concentra asupra unui duşman, apăsând pe trăgaci până când… mda… acesta nu mai mişcă.
Aventuriera
Dar abordarea aceasta nu este obligatorie – aventuriera noastră poate să arunce grenade, să atace din lateral, sau din aer, sărind peste adversari în slow-motion şi împuşcându-i din ceruri. Este un efect interesant, dar mai potrivit unui joc în care nu prea ai de ales decât să te lupţi de aproape. Puşca rezolvă perfect problema de la distanţă. Interacţiunea cu mediul e destul de limitată – poţi împuşca unele butoaie explozive, sau stâlpi de rezistenţă ce se pot prăvăli peste duşmani, dar toate acestea nu sunt deosebit de amuzante, întrucât armele nu dau impresia de putere, de recul.
În afară de rezolvarea de puzzle-uri şi măcelul adversarilor, există câteva scene pe motocicletă, ce par să fie izvorâte dintr-un Arcade, atât din pricina fizicii aproximative a simulării, cât şi din cauza necesităţii imperative de a împuşca duşmani la viteze demente. Mai sunt şi unele scene interactive în care trebuie să apeşi butonul potrivit la momentul potrivit, altminteri Lara moare în moduri care mai de care mai pline de imaginaţie.
Concluzie
Încă de la prima încercare jocul poate fi terminat în mai puţin de şapte ore, pe nivelul de dificultate standard. Creşterea dificultăţii nu va modifica prea mult această estimare, întrucât puzzle-urile nu se schimbă, iar acestea sunt în fond provocarea jocului. Pe scurt, jocul poate fi terminat într-o zi de week-end pe cea mai grea setare, cu time-trial şi deblocând o mulţime de filme şi costumaţii pentru Lara.
În fine, ce mai pot să spun? Ah da, că la data apariţiei jocul avea nişte cerinţe de sistem, de parcă ar fi anunţat pogorârea Crysis-ului pe Pământ. Dar, per total, după eşecul Angel Of Darkness, Tomb Raider: Legend stă demn pe picioare, şi inclusiv pentru anul 2006, acest titlu poate fi jucat cu plăcere de orice jucător, cu toate că durează extrem de puţin.
