După mine, și după mulți alții cu o fărâmă de simț și pasiune pentru vechea industrie, cel mai nedreptățit joc la Game Awards 2025 a fost fără urmă de îndoială, Kingdom Come: Deliverance II. Și o zic direct, fără menajamente și fără limbaj de PR.
Avem un joc muncit pe bune: lume mare, detaliată până la obsesie, lupte care te penalizează pentru absolut orice aspect ce ține de tine, poveste serioasă și un realism care nu e doar de decor, ci chiar contează. Nu e genul de joc care te ține de mână, ci e genul care te aruncă în Evul Mediu și îți zice „descurcă-te”.
Și totuși… la premii? De parcă nici n-a existat. De parcă juriul a zis: „prea greu, prea complicat, prea puțin cinematic, prea real, prea bun pentru prostime”. Nu explodează, nu are dragoni fosforescenți, nu e ușor de digerat în 30 de secunde de trailer, deci pa.
Nu încerc și nu vreau să arunc cu hate în Clair Obscur. E un joc care arată superb, cu un stil art nouveau, cu o coloană orchestrală impresionantă, dar cu toate astea, are un gameplay la nivel de Final Fantasy X, sau Paper Mario The Thousand Year Door din 2004. E ca și cum ai compara un fluturaș zglobiu, colorat strident, cu un șoim: prădător, impunător și rece. Și cred că asta spune tot.
KCD II nu încearcă să te impresioneze din prima secundă. Te bagă încet într-o lume medievală murdară, grea, realistă, unde fiecare drum pare parcurs de oameni reali, nu de NPC-uri puse la normă. Satele au viață, oamenii au program, se duc la crâșmă, la prostituate, la munca pământului, reacționează la tine în funcție de ce ai făcut înainte, iar lumea nu se învârte în jurul tău ca și cum ai fi buricul pământului. Ești doar un om într-o Boemie aflată în haos, și jocul ți-o reamintește constant.
Gameplay-ul e fix ce trebuie să fie pentru un joc care se respectă. Luptele sunt grele, lente, uneori frustrante, dar niciodată nedrepte. Dacă intri peste inamici fără să gândești, mori. Simplu. Contează poziția, stamina, ce armură porți, ce armă ai, dacă ești obosit sau flămând. Nu dai din sabie ca la arcade, ci lupți ca un om care chiar încearcă să supraviețuiască. Și când câștigi o luptă, nu simți că jocul ți-a făcut un favor, ci că ai pus în practică ceea ce ai învățat prin ore întregi de trial and error.
Sistemele RPG sunt cele mai bune pe care le-am văzut vreodată într-un astfel de joc. Nu începi ca un erou și nici nu devii unul peste noapte. Ești slab, neîndemânatic, needucat, bătut în cap la majoritatea lucrurilor și trebuie să muncești pentru fiecare skill. Înveți să citești, să negociezi, să lupți, să te strecori, să minți sau să convingi. Totul se dezvoltă natural, prin ce faci în joc, nu printr-un meniu plin de cifre aruncate la întâmplare. Greșești? Plătești. Exact ca într-o lume care nu te iartă doar pentru că tu ești jucătorul.
Povestea e matură, serioasă și ancorată în istorie. Nu e despre salvarea lumii, ci despre oameni prinși între război, politică, trădare și supraviețuire. Personajele nu sunt alb-negru, dialogurile sunt bine scrise, iar alegerile tale nu au mereu rezultate plăcute. Uneori faci ce crezi că e bine și tot iese prost. Și asta e unul dintre cele mai oneste lucruri pe care le poate face un joc.
Și mai e un elefant în cameră despre care nu prea se vorbește pe față: jocul nu se aliniază deloc la agenda „corectă” a industriei moderne. Și asta, vrând-nevrând, îl face indezirabil pentru un titlu precum GOTY.
Jocul ăsta nu e woke și nici nu încearcă să fie. Nu bifează checklist-uri, nu forțează diversitate artificială și nu rescrie istoria ca să nu supere pe nimeni. Prezintă Evul Mediu așa cum a fost: dur, inegal, murdar și profund nedrept. Femeile nu sunt super-războinice scoase din context, bărbații nu sunt umflați cu steroizi, iar lumea nu e echilibrată moral doar ca să dea bine. E o societate crudă, patriarhală, violentă, iar jocul nu își cere scuze pentru asta.
Sexismul există în joc, dar nu ca promovare, ci ca realitate istorică. Personajele se comportă conform epocii, nu conform standardelor de TikTok din 2025. Femeile au drepturi foarte limitate în societate, sunt tratate ca niște cârpe, bărbații sunt trimiși să moară în conflicte absurde, nimeni nu trăiește într-o lume sigură. E inconfortabil, dar e onest. Și exact genul ăsta de onestitate nu prea e bine primită azi. Cei care nu-și cunosc istoria, sunt condamnați să o repete, zicea Santayana în realismul său critic, aforism care se potrivește ca o mănușă subiectului de față. Și multor altora.
La fel și cu brutalitatea. Jocul nu e violent de dragul spectacolului, dar e violent pentru că așa era lumea. Luptele sunt lente, grele, sângeroase, fără coregrafii cool. Mor oamenii urât. Greșești, mori. Intri într-o luptă nepregătit, ești pedepsit. Nu e distracție relaxantă, e supraviețuire. Și într-o industrie care vrea jocuri ușor de digerat, ușor de vândut și ușor de aplaudat, genul ăsta de brutalitate realistă e considerată problematică.
Asta face ca jocul să nu fie marketabil pentru o gală mare. Nu poți scoate clipuri curate, inspiraționale, cu mesaje frumoase despre umanitate. Ce poți scoate sunt scene incomode, dialoguri dure și situații care nu dau bine într-un discurs de podium. Jocul nu validează publicul, nu îl mângâie pe cap și nu îi spune că e special. Îți spune doar atât: așa a fost lumea atunci, dacă vrei s-o vezi, descurcă-te.
Și poate cel mai trist lucru, dincolo de faptul că Kingdom Come: Deliverance II a fost ignorat, e ce spune asta despre industrie în general. Pentru că industria de gaming e deja la pământ, și nu din lipsă de tehnologie sau talent, ci din lipsă de onestitate și implicare. Și exact când apare un joc care chiar încearcă să facă ceva serios, diferit și greu, îl trecem cu vederea.
Kingdom Come: Deliverance II e genul de joc care arată că încă se poate face gaming cu coloană vertebrală. Fără battle pass, fără skin-uri ridicole, fără să fie gândit pentru monetizare agresivă sau trenduri de Instagram. E un joc care zice clar: dacă vrei ceva bun, stai jos și rabdă! Și aparent, asta nu mai e pe gustul industriei actuale, care vrea rezultate rapide și aplauze instant.
Când un astfel de joc nu e recunoscut la un eveniment atât de mare precum Game Awards, mesajul transmis e toxic: nu contează cât de profund ești, câtă muncă ai băgat sau cât respect ai pentru jucător. Contează să fii ușor de vândut, ușor de digerat și ușor de uitat. Și asta e fix mentalitatea care a adus industria unde e acum, obosită, previzibilă și plină de produse fără suflet.
Într-o industrie sănătoasă, Kingdom Come: Deliverance II ar fi fost ridicat în slăvi ca exemplu de „așa da”. În industria de azi, e tratat ca un joc incomod, prea greu, prea diferit, prea puțin prietenos cu algoritmul. Iar când ajungi să penalizezi exact jocurile care încearcă să ridice ștacheta, e clar că nu mai vorbim doar de o gală ratată, ci de un sistem care își sapă singur groapa.
Bravo Warhorse, să nu vă schimbați niciodată!
