Pornim o serie nouă, și pornim de la o premisă pe care nu are rost să o ambalăm frumos: prețurile la hardware au luat-o razna, jocurile noi costă 70 sau 80 de euro, abonamentele se înmulțesc ca ciupercile după ploaie, și la un moment dat orice om cu cap se oprește și se întreabă dacă nu cumva există o cale de a continua să te joci fără să hrănești constant mașinăria asta.
Există. Sunt mai multe, de fapt, și în episoadele următoare o să le luăm pe rând. Începem cu cea mai veche, cea mai romantică și, în opinia mea, cea mai importantă din punct de vedere cultural: abandonware-ul.
Ce e abandonware-ul și de ce nu e chiar ce crezi
Termenul se referă la software care a fost, practic vorbind, abandonat. Jocuri pe care nimeni nu le mai vinde, nu le mai actualizează, nu le mai suportă, și în multe cazuri jocuri ale căror drepturi sunt atât de încurcate juridic încât nici deținătorii lor teoretici nu mai știu exact cine ce deține.
Nu e o categorie legală, ci una practică, născută din realitatea că industria de software are o memorie de vreo cincisprezece ani și o dispoziție aproape zero de a întreține ceva ce nu mai produce venituri trimestriale.
Distincția care contează, și pe care o fac apăsat pentru că e miezul întregii discuții, e între un joc pe care refuzi să îl cumperi și un joc pe care nu ai cum să îl cumperi. Primul e o alegere personală despre care fiecare decide singur. Al doilea e o gaură în patrimoniul cultural al unui întreg mediu, și abandonware-ul e singurul lucru care o astupă.
Nimeni nu pierde un leu când descarci un joc pe care nicio companie de pe planetă nu îl mai vinde, în nicio formă, pe nicio platformă. Ce se pierde, dacă nu îl descarcă nimeni, e jocul însuși.
Anii 2000, cimitirul nostru comun al abandonware-ului
Toată lumea se gândește la abandonware ca la ceva legat de anii optzeci și de primele calculatoare personale, dischete de 5.25 inch și jocuri care încap într-un email. Și da, comoara aia există și e imensă.
Dar surpriza reală, cea care îi lovește pe oameni de vârsta mea când se apucă să sape, e cât de multe jocuri din anii 2000 au ajuns deja în aceeași categorie.
Exemplul pe care îl dau mereu legat de abandonware, pentru că mă doare personal, e Need for Speed Underground și continuarea lui. Două jocuri care au definit o generație întreagă, care au vândut milioane de copii, care au avut soundtrack-uri pe care jumătate din oamenii de patruzeci de ani le mai fredonează și azi, și pe care nu le poți cumpăra legal nicăieri.
Nu pe Steam, nu pe EA App, nu pe GOG, nu în nicio cutie de la niciun magazin. Motivul e prozaic și enervant: licențele muzicale și cele auto au expirat, renegocierea ar costa mai mult decât ar aduce vânzările, și EA a decis că e mai simplu să lase jocurile să dispară.
Aceeași soartă au avut-o zeci de titluri cu licențe sportive, cu mașini reale, cu muzică licențiată, cu filme sau benzi desenate la bază.
Rezultatul e că avem o gaură de aproape două decenii în istoria jocurilor, populată cu titluri pe care le-ai jucat, pe care ți le amintești, și pe care copilul tău nu le va putea juca niciodată pe cale legală. Asta nu e o problemă de piraterie. E o problemă de arheologie. Iar abandonware-uri e o salvare.
Unde mă duceam să caut abandonware eu în 2003
Am o relație lungă cu genul ăsta de site-uri și am urmărit-o evoluând de la o nișă obscură la o infrastructură surprinzător de organizată.
Prin 2003, când conexiunea mea la internet avea viteza unui melc obosit și descărcarea unui joc de 200 de megabytes era o operațiune care se planifica peste noapte, îmi făceam plinul pe oldgames.fr. Site francez, interfață simplă, arhivă serioasă, exact genul de loc construit de cineva care iubea jocurile și avea un server.
Nu mai există. Ca multe altele din perioada aia, a dispărut la un moment dat fără mare tam-tam, fie pentru că omul care îl ținea s-a plictisit sau nu a mai avut bani de hosting, fie pentru că a primit o scrisoare de la un avocat, fie pur și simplu pentru că internetul mănâncă lucruri.
Există însă oldgames.cz, versiunea cehă (acum slovaca) a aceleiași idei, care rezistă de ani buni și are o arhivă respectabilă, cu o comunitate în spate care chiar are grijă de ce colecționează.
Ironia e că site-urile de abandonware suferă exact de aceeași problemă pe care încearcă să o rezolve. Sunt și ele efemere. Dispar. Trebuie salvate la rândul lor.
MyAbandonware, biblioteca cea mare
Dacă e să numesc un singur loc de unde să înceapă cineva care nu a mai făcut asta niciodată, ăla e MyAbandonware.
E cea mai mare și cea mai bine organizată arhivă publică de genul ăsta, cu zeci de mii de titluri catalogate pe platformă, an, gen și dezvoltator, cu screenshot-uri, cu manuale scanate, cu descrieri și cu, în multe cazuri, instrucțiuni despre cum să faci un joc de DOS să meargă pe un sistem modern.
Partea care merită subliniată, și pe care mulți o ratează, e că site-urile astea nu sunt doar depozite de fișiere. Sunt arhive în sensul serios al cuvântului. Manualele scanate contează, pentru că multe jocuri vechi erau de nejucat fără ele, iar manualul făcea parte din experiență, uneori cu nuvele întregi și ilustrații care nu apăreau nicăieri altundeva.
Coperțile contează. Documentația contează. Cineva a stat și a scanat, catalogat, verificat și urcat toate astea, gratis, pentru că i-a păsat.
Iar dincolo de MyAbandonware, mai sunt destule. Nu am de gând să fac o listă exhaustivă, pentru că se schimbă, apar și dispar, dar principiul de bază e simplu: caută. Și aici vine sfatul practic cel mai util din tot articolul.
Nu căuta pe Google
Serios. Google a devenit, în ultimii ani, remarcabil de prost la găsit exact genul ăsta de site-uri, parțial din motive legale, parțial pentru că algoritmul lui privilegiază site-uri mari și comerciale, și parțial pentru că rezultatele Google din 2026 sunt în mare parte conținut generat industrial care se autocitează.
Încearcă DuckDuckGo. Încearcă Bing, oricât de umilitor sună. Încearcă Marginalia, care e un motor de căutare construit special ca să găsească internetul mic, vechi și făcut de oameni. Încearcă Startpage. Diferența dintre rezultatele Google și rezultatele oricărui alt motor pe subiectul ăsta e uneori absurdă, ca și cum ai căuta în două internete diferite. Ceea ce, într-un fel, chiar faci.
Cum să nu fii un măgar
Fiindcă seria asta e despre cum să nu dai bani, merită spus clar și unde se termină povestea, pentru că altfel devenim exact genul de publicație care își justifică orice.
Abandonware-ul are sens și e apărabil moral când vorbim de jocuri pe care nu le poți cumpăra. Punct. În momentul în care un joc vechi e reeditat pe GOG, remasterizat, băgat într-o colecție, sau vândut în orice formă legală, argumentul dispare complet, iar tu ești pur și simplu un om care nu vrea să dea zece euro.
GOG face exact munca asta de ani de zile, ia jocuri vechi, le repară, le face să meargă pe sisteme moderne și le vinde fără DRM, iar munca aia merită plătită. Aceeași logică se aplică studiourilor mici care își reeditează catalogul vechi. Când cineva face efortul să aducă un joc înapoi, cumpără-l.
Regula mea personală, pe care o recomand oricui, e simplă: verifică întâi dacă se vinde undeva. Dacă da, cumpără-l de acolo. Dacă nu, coboară în cripte cu conștiința curată.
De ce contează, dincolo de bani
Am scris de curând despre arhivare și despre regula 3-2-1, și despre cum am ajuns să fiu paranoic cu backup-urile după ce am pierdut date importante. Abandonware-ul e aceeași discuție, mutată de la scara personală la cea colectivă. Diferența e că la scară colectivă nu există nimeni angajat să facă treaba asta.
Nu e nicio bibliotecă națională a jocurilor video, nu e niciun buget public, nu e nicio instituție care să se asigure că un joc din 2003 va exista în 2043.
Sunt doar câțiva oameni cu servere, cu răbdare, și cu convingerea că lucrurile astea merită păstrate. Ceea ce e, sincer, cam felul în care s-a păstrat tot ce am moștenit vreodată ca specie, de la manuscrise copiate de călugări plictisiți până la înregistrări de jazz salvate de colecționari obsedați.
Așa că da, primul episod din seria asta e despre cum să nu dai bani pe jocuri. Dar e și despre cum să nu lăsăm două decenii de cultură să dispară pentru că nimănui de la un departament juridic nu i s-a părut că merită efortul. Coboară în arhive. Ia abandonware-uri. Ia-ți jocurile copilăriei înapoi. Fă-le backup.
