După mai bine de 4 ani de stat în gestație, Wrath: Aeon of Ruin este lansat în forma sa finală pe toate platformele curente, cu un obiectiv clar și concis, anume, să te facă să retrăiești vremurile de glorie ale FPS-urilor anilor 90 precum Doom, Quake, Unreal, și câte și mai câte. Un lucru e cert, trăim vremuri în care genul boomer shooter e în floare, iar nostalgicii epocii sunt răsfățați an după an cu o sumedenie de titluri, fiecare încercând să aducă o notă personală formulei tradiționale de FPS clasic. Cu un publisher de calibrul 3D Realms în spate, e timpul să vedem dacă infuzia de nostalgie în care Wrath se scaldă reușește să ne țină lipiți de mouse și tastatură.
În teorie, Wrath: Aeon of Ruin are o poveste, dar aș minți să spun că are vreo relevanță asupra gameplay-ului, pentru că hai să o spunem pe șleau, cine joacă un titlu ca acesta pentru poveste? În cele din urmă, no one cares, dar pentru puriști, fiți pe pace, de-a lungul gameplay-ului, jocul dezvăluie treptat și în doze mici firul narativ, ascuns în pergamente accesibile doar celor ce scotocesc fiecare cotlon al nivelului în căutare de zone secrete. Pentru restul, te afli în bocancii(sau saboții,cizmele, ce o fi purtând) unui Outlander, un tip poposit într-un tărâm aflat departe de realitate, și ai ca scop să căsăpești tot ce mișcă și/sau grohăie, urlă, levitează, scuipă cu acid, etc., pentru ca la finalul fiecărui nivel să sustragi câte un artefact și să le combini ca să deschizi poarta către Iad, unde ai ghicit, ai să ucizi ultimul boss.
Și pentru că tot am vorbit de niveluri, trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, Wrath e un adevărat șablon pentru design de nivel excelent, și nici nu mi-e mare mirarea, având în vedere că developerul Killpixel are în componență veterani ai comunității de modderi al bătrânului Quake, cu al său mod legendar Arcane Dimensions. Da, înainte să mă întrebați, vă spun eu, jocul rulează un engine modificat bazat pe venerabilul Quake, așa că echipa știe ce face, și o face bine de tot.
Ca și conținut, Wrath îți pune pe tavă 15 niveluri mari și late (și chiar nu exagerez deloc când spun asta!), și nu de puține ori te vei opri locului și vei lua o pauză să îți satisfaci retina cu stilul artistic al fiecăruia. De luat aminte pentru toți developerii care vor să scoată pe piață un FPS tradițional, puneți mâna și învățați de la băieții ăștia level design și art style.
Urmând trendul anilor 90, nivelurile sunt organizate pe trei episoade, fiecare episod având un hub world central cu câte cinci niveluri adiacente, pe care le poți completa în ce ordine dorești. Primul hub scoate la iveală o lume în paragină, ruini năpădite de vegetație și copaci uriași, al doilea hub te poartă prin peșteri și grote iluminate de cristale, iar cel de-al treilea hub e o lume medievală, cu castele și fortărețe mânjite de sânge și pucioasă.
Este dificil de spus în cuvinte cât de puternic e impactul pe care ți-l lasă aceste hărți. În timp ce unii ar putea vocifera că sunt prea lungi, adesea între 40 și 60 de minute pentru a completa un nivel, subsemnatul vă sfatuiește să nu vorbiți cu acest tip de oameni, ci mai bine vânați la zone secrete și monștri. În goana perpetuă de a obține relicva fiecărui nivel și de a reveni la hub vei întâlni întorsături neașteptate, precum o coborâre într-o cavernă plină de lavă sau o poate o afundare bruscă într-o dolină încrustată cu cristale.
Multe aspecte ale jocului sunt în mare parte excelente, dar sunt ușor perturbate de căteva neajunsuri, cum ar fi coloana sonoră. Ne-am așteptat să avem parte de un soundtrack heavy metal care să pompeze adrenalină prin boxe, căci s-ar fi potrivit la fix atât pentru atmosferă, cât și pentru perioada de timp pe care jocul încearcă să o emuleze. În realitate, soundtrackul e cam dezamăgitor, e prea calm pentru acțiunea și măcelurile care se petrec pe ecran, dar efectele sonore compensează un pic la acest capitol, armele sună cum trebuie, în jurul tău vei auzi monștrii care se fâțâie de colo colo sau care își intensifică atacurile, așa că Wrath transformă efectele sonore într-un element de gameplay satisfăcător.
Pe de altă parte, nu înțeleg de ce developerul s-a simțit obligat să includă boși cam banali, care devin o temă recurentă în Wrath. Ne-ar fi plăcut să vedem niște boss battles care să includă nițel de strategie, așa ele sunt cam fade și nu-ți dau un sentiment de satisfacție când ai învins măgăoaia.
O mai mare varietate a monștrilor ar fi fost binevenită, de la scheleți, la chestii zburătoare care trag cu acid, le-am mai văzut în multe locuri; însă nu vei avea prea mult timp să te gândești la asta căci fluxul constant de scârboșenii care vor să te omoare îți testează reflexele și te ține în priză.
Un alt minus îl reprezintă sistemul fix de salvare a progresului, care se poate face în două moduri. Spun fix pentru că într-o primă fază, vei întâlni altare fixe prin hărți care salvează automat progresul când treci prin ele, iar al doilea mod implică folosirea de Soul tethers, care sunt practic artefacte consumabile, și te lasă să faci quicksave unde vrei, dar atenție căci sunt limitate.
La capitolul arsenal care împiedică sucombarea prematură a protagonistului, avem nouă piese de armament, fiecare cu mod primar si foc secundar! Unele din aceste moduri secundare sunt chiar necesare, de exemplu lama pe post de armă albă are un mod secundar care te azvârle pe distanțe lungi, foarte util când traversezi hăuri sau platforme. Iar buzduganul adună sufletele inamicilor căzuți la datorie și le descarcă mai apoi ca proiectile heat seeking. Superb!
Pe lângă arme, jocul mai are un element de gameplay ce implică artefacte. De-a lungul nivelurilor, vei găsi aceste artefacte cu efecte specifice fiecăruia, care completează bine arsenalul standard și le poți folosi în moduri creative. Un artefact de pildă, e o sticluță pe care o azvârli într-un grup de inamici, ceea ce îi face să se ciomăgească între ei, altul îți ia din viață dar îți oferă invulnerabilitate pentru un timp scurt, cu un alt artefact poți crea o bulă fixă protectoare în jurul tău, etc.
Wrath nu este un joc perfect sau groundbreaking, dar nici nu își propune asta. Atuurile lui strălucesc puternic, deoarece înglobează foarte bine acele elemente care au făcut ca FPS-urile anilor 90 să fie atât de bune și de memorabile, chiar și decenii mai târziu. De la început, este clar că Wrath este un rod al dragostei, care aduce un omagiu zilelor de glorie ale shooterului boomer, iar puținele sale neajunsuri sunt o consecință a dorinței jocului de a oferi prea mult jucătorului deodată. Conceptul din miezul lui Wrath reușește absolut ceea ce își propune să facă, iar dacă ai ajuns aici pentru a face chisăliță monștri grotești, ajutat de un arsenal de arme excentrice , în timp ce navighezi niveluri masive și cauți zone secrete, atunci ai ajuns la locul potrivit.
