Când eram mai tinerel, ședeam tolănit pe canapeaua alor mei și îmi mângâiam pisicuța la vizionarea primului film Alien. Cum aș putea să uit capul lunguieț, corpul atletic acoperit cu solzi ascuțiți și maxilarele duble ce secretau o salivație acidă continuă? Timp de câțiva ani, pe când colegii mei erau speriați că există un monstru în dulap, eu eram terorizat de alienul de coșmar care venea pe tavan sau prin gurile de aerisire! Noroc cu foarte tinerica Sigourney Weaver – pe vremea aceea – care mai umaniza filmulEram ceva mai în vârstă când am văzut Predator, la care am râs copios (pentru că eram ceva mai în vârstă) și mă amuzau aparițiile din neant, la doi pași de victima ce urma să fie eviscerată. În plus, din moment ce acolo era guvernatorul Californiei, ce naiba putea să meargă rău în film? Aaa, băiatul negru care moare pentru ca ceilalți să supraviețuiască? Eh, așa erau vremurile… Cam tot pe atunci, a apărut și cel de-al doilea Aliens, semnat de taica James Cameron, unde intră în scenă idioții de Space Marines, care vor deveni una dintre cele trei rase jucabile ale seriei Aliens vs Predator, apărute în 1999 sub oblăduirea celor de la Rebellion. Până atunci, însă, au mai apărut două filme Alien, ambele cu tanti Sigourney. De atunci, Ridley Scott a mai produs Prometheus (Alien 5), un prequel, fără Sigourney care putea juca mai degrabă rolul bunicuței Ripley, da’ cică o dureau prea tare șalele…
AvePe 1 și îndeosebi AvePe 2 îmi trezesc amintiri îngrozitor de plăcute, și asta cu siguranță nu datorită platformei Windows ’98 pe care le-am rulat. Campania cu Marines era de o intensitate cumplită și aveam nevoie de câteva minute bune ca să traversez un amărât de coridor… Ce să mai spun de multiplayer, unde era toată distracția, cu sutele sale de ore de râsete cu lacrimi în LAN! La mai bine de zece ani de la producerea primului AvP, Rebellion (bine, nu aceleași persoane) ne oferă un nou Aliens vs Predator, cu care vrea să-și recâștige stima fanilor, știrbită de niște titluri mizerabile cum este destul de proaspătul Rogue Warrior.
Mărin fiind, mă călăreau xenomorfii
Semenii noștri de pe Weiland Yutani își dau silința să colonizeze o planetă ostilă și sălbatică, pe care Alienii colcăie-n voia Mumei lor. Dar civilizația se face de regulă cu forța și oamenii întâmpină o rezistență teribilă din partea acelor creaturi lipsite de conștiință, Dumnezeu, morală, sentimente… resentimente, că așa-s făcute și nu știi cum să mai vorbești cu ele! Prin urmare, Alienii dau din coadă, Predatorii ies din camuflaj, și o echipă de Marines e trimisă în zonă să rezolve problemele de comunicare a civilizației umane, mai exact, încearcă săracii să supraviețuiască.
Prima misiune single player te aruncă în bocancii unui marine scufundat într-o atmosferă inspirată din filmele Alien. Gameplay-ul se axează pe defensivă, pe supraviețuire, fiind la limita unui survival-horror. Înaintezi în întuneric și simți că ești fraierul jocului încă de la primul pas. Avantajul tău este cel tehnologic, căci poți detecta mișcările adversarilor la distanță (chiar dacă uneori este prea târziu). În rest, totul se desfășoară în dulșili stil clasic: un voice off îți dă obiectivele ce constă în general în urmarea săgetuței de pe ecran, apăsarea unui buton sau respingerea unui val mai mult sau mai puțin consistent de Xenomorfi. Începutul campaniei este simpatic și primele întâlniri cu alienii sunt destul de stresante, dar foarte repede ești trimis la plimbare prin exterior, unde lumina zilei reușește să alunge stresul și tensiunea de la începutul jocului. Așadar, coridoare, alieni, lupte contra unor boși nici prea prea, nici foarte foarte… Marea problemă a jocului este designul de nivel lipsit de inspirație: nivelurile seamănă atât de mult, încât acțiunea devine extrem de repetitivă. Păcat, căci armele sunt foarte puternice și excelent echilibrate, așa că nu poți să nu simți o reală plăcere în descărcarea unui încărcător de aproape o sută de gloanțe în alienii care galopează pe pereți.
Lasă-mă-n Alienarea mea…
Cea de-a doua campanie te plasează în solzii unui Xenomorf proaspăt scăpat din laborator. De data asta, ești ca un nou-născut și trebuie să respecți ordinele reginei-mamă, un fel de Elisabeta a A(lie)ngliei, care te ghidează prin telepatie. Te poți cățăra peste tot, în viteză, sari, te ascunzi și îți studiezi prada salivând. Jocul cu Alienul tinde către un fel de stealth, în care trebuie să-ți surprinzi adversarul sărindu-i în cârcă. Din nou, nivelurile se succed și se aseamănă cu cruzime: traversezi coridoare, intri în încăperi unde îți ucizi adversarii și distrugi mobilierul aflat în zona razei prelungirii tale naturale. Din păcate, Alienul este mai greu de controlat decât în Aliens vs Predator 2. Salturile lui nu mai sunt atât de impresionante, par mai puțin vii decât înainte, iar loviturile cu ghearele sunt mai lente și mai greu de combinat decât în precursor. Alienul nu e nici prea puternic – mi s-a părut chiar destul de firav și cam neîndemânatic: trebuie să faci vreo patru atacuri corp la corp ca să ucizi un amărât de Marine. Dacă vrei să ucizi rapid un adversar, trebuie să faci un killing move în timpul căruia vei fi la discreția altor adversari. Dacă ții cont că un cartuș de shotgun te poate trimite în walhalla strămoșilor tăi, este clar că singura soluție e să-ți izolezi țintele. Cea mai frumoasă parte a vieții de Alien e că poți alerga pe ziduri și pe plafon, dar, reversul medaliei este că mișcările sunt dificile, destul de greu de stăpânit, și salturile te propulsează rareori acolo unde îți dorești, de unde și impresia de creatură neîndemânatică.
Garda moare, dar nu se Predator!
Ultima parte a campaniei single player îți rezervă rolul unui Predator tinerel care se pregătește să devină bărbat, așa că te îndeși în pielea creaturii preferate a lui Schwarzy. Campania cu Predatorul îmbină stealth-ul cu atacurile directe. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu animalul, Predatorul este un vânător care se face una cu natura, își urmărește prada și o elimină când îi e lumea mai dragă. Așezat pe o creangă, îți atragi prada prin transmițătorul vocal, după care-i sari în spate. Urmează o parte cam de prost gust a jocului: fiecare kill declanșează o animație gore, lungă și de nesăltat. Cu atât mai mult cu cât riști să fii reperat în timpul execuției și chiar ucis. În afara acestui mic inconvenient, hărțuirea și vânătoarea de Marines este o fericire: sari din copaci pe acoperișuri, vezi prada prin thermal vision și ai o paletă largă de arme la dispoziție. Începi cu mâinile goale și găsești armele prin nivel: mine, lance, plasma cannon, discul și… cam atât. Plasma cannon consumă energie și această energie se poate reîncărca la diferite aparate luminoase diseminate în niveluri. Dar Predatorul este redutabil în lupta corp-la-corp, unde nu taie prea multe frunze la câini, fiind un rafinat pasionat al anatomiei și fiziologiei umane și xenomorfe: taie capete, smulge coloanele vertebrale, membrele… face un adevărat biftek tartar din întregul nivel. Fermecător! Gradul de dificultate al campaniei este dozat în mod ciudat: începi cu niște arme mediocre și cu puțină muniție și închei cu un arsenal monstruos și muniție nelimitată… Pe măsură ce înaintezi în joc, posibilitățile tactice se multiplică, ceea ce face gameplay-ul mai interesant, dar și dificultatea scade la fel de vertiginos…
Ce are sub cască Alien vs Predator?
N-o să vă vină să credeți, dar engine-ul grafic al jocului este cel al… primei părți, apărută în 1999! Bine, sigur că a fost făcut compatibil cu diferitele DirectX apărute și că i-au fost adăugate noțiuni de fizică, gestiunea luminii etc. Ce poți să spui în fața acestui monument de abnegație? Sincer, înainte de apariția jocului eram împărțit între admirație și groază. Au avut ceva de muncă cei de la Rebellion! Eh, din partea mea puteau scoate engine-ul și din Cretacic, căci nu mă interesează atât timp cât mă distrez în joc… și uite că direcția artistică a lui Aliens vs Predator este destul de reușită și atmosfera filmelor este foarte bine transcrisă. Texturile sunt corecte, modelele armelor bine realizate, animațiile sunt bune, avem umbre dinamice, efecte de lumini, un framerate stabil chiar și atunci când e o nebunie generală prin preajmă. Alienii și Predatorii sunt bine modelați și sunt foarte convingători. A.I.-ul oamenilor este însă punctul slab și, cuplat cu un design de nivel ce regurgitează de clasicism, dăunează serios campaniilor single player ale jocului.
Feeling-ul armelor este unul corect per ansamblu. Impulse Gun rămâne fidel originalului și îți face o deosebită plăcere să descarci câteva încărcătoare aiurea, în decor, chiar dacă nu vezi nicio țintă. Ca Marine, mai dispui de un pistol, un lansator de flăcări, o pușcă cu lunetă, un shotgun, căruia îi cam lipsește punch-ul la nivel sonor.
La nivelul sonor, lucrurile stau foarte bine, majoritatea sunetelor fiind identice cu cele din precedentele Aliens vs Predator, atât în ceea ce privește Marines, cât și Aliens și Predator. Mai mult de atât, nu cred că se poate cere. Unele muzici de atmosferă sunt de-a dreptul excelente și mi se pare că sunt inspirate din cel de-al doilea film Aliens.
Modurile Multiplayer
Din păcate, hărțile nu sunt numeroase, nici foarte mari, așa că așteptăm niște DLC-uri. În majoritatea modurilor ai acces la câteva hărți diferite, în funcție de numărul de jucători.
Modul Survivor, prezent în Alien vs Predator 1, dar nu și în Alien vs Predator 2, este modul coop destinat marines care trebuie să lupte contra hoardelor de alieni. Deplasările alienilor sunt foarte bine realizate, xenomorfii evită să intre în focul armei tale, își schimbă direcția, trec de pe un perete pe altul, te atacă din toate părțile etc. Nu o dată ți se întâmplă să te simți lovit din spate, te întorci, după care… game over! Sunt foarte mobili și apar în cantități industriale. De unul singur, nu ai cum să reziști nici 20 de secunde.
Modul Infestation este foarte simpatic, dar partidele sunt foarte scurte: la începutul rundei, toți jucătorii joacă cu Marines, în afară de unul care joacă cu Alienul. Dacă acesta din urmă este ucis, el se respawn-ează. Dacă un marine este ucis, se respawn-ează și el, dar în pielea unui Alien.
Modul Predator Hunt este cel mai vânat mod de joc: la începutul rundei, un jucător este ales la întâmplare ca să fie Predator în timp ce alții joacă Marines. Numai Predatorul poate marca puncte și trebuie să-l ucizi ca să-i iei locul. Marines au tot interesul să atace imediat ce văd ceva mișcându-se pe detectorul de mișcare. De partea sa, Predatorul trebuie să-și gândească bine mișcările ca să nu fie reperat și să-și planifice killurile în așa fel încât să rămână vulnerabil pe cât de puțin timp posibil. Deh, dacă Predatorul este bine controlat, sincer vă spui că e cam greu să-i iei locul. Las’ că vedeți voi… dacă o să vedeți ceva scrutând decorul!
Domination este un mod de joc în care Alienii și Marines își dispută trei puncte de control. Se joacă în echipă și este foarte simpatic, dar se ajunge repede la Team DeathMatch, căci hărțile sunt mici și destul de limitate.
Celelalte trei moduri sunt bazate pe DeathMatch, simplu sau în echipă: de exemplu, Species Death Match este un Team Death Match pe trei echipe. Aliens vs Predator vs Marines. – modul este foarte distractiv și poți face o mulțime de chestioare simpatice pe hărțile de talii rezonabile.
Modul multiplayer este mai mult orientat către distracție decât către competiție, întregul interes al acestuia fiind diferențele între cele trei rase: e mai degrabă un joc de atmosferă, unde te distrezi copios ucigând un Alien sau fiind ucis de un Predator. Ce-i drept, poate deveni și destul de plictisitor odată ce cunoști hărțile și tehnicile cele mai eficace de kill…
Finishing move
Nu cred că cele trei campanii ale jocului durează mai mult de șase, fie, șapte ore. Toate sunt la fel de ușurele și toate durează atât timp cât să nu devină prea plictisitoare – din cauza unui design de nivel cât se poate de clasic și unei jucabilități simpliste și repetitive. Single player-ul este lipsit de scene memorabile dar este destul de distractiv și, dacă sunteți fani ai seriei, sigur o să vă placă. Jocul e foarte agreabil, însă designul de nivel e prea clasic și prea repetitiv, practic, aceleași acțiuni trebuie repetate în environment-uri ce se repetă… Modul multiplayer salvează enorm longevitatea jocului, oferindu-ne o atmosferă de film, iar nu una neapărat de competiție. Aliens vs Predator nu e o catastrofă, cum cred unii, dar nici nu este Mesia pe care-l așteptau fanii seriei: e un FPS bun, distractiv și gore, prin care Rebellion și-a găsit poteca spre răscumpărarea păcatelor. La urma-urmei, într-un FPS cum sunt cele din seria Alien vs Predator contează cum faci kill-ul, nu câte kill-uri faci. Mai ales în multiplayer!