La vederea lui Bad Company 2 am rememorat discuțiile cu amicii, la bere: „îți aduci aminte când crapă totul în jurul tău și trebuie să faci câteva zeci de metri sprint cu rușii-n coastă? Când crezi că i-ai terminat pe toți, hop, ei apar… și reapar… Frate, da’ au slavii ăștia o viteză de reproducere, ceva de speriat! Ca să salvez liniștea Occidentului, am străbătut toată distanța cu un glonț înfipt în fesa dreaptă… sau era cea stângă? Nu mai rețin exact, dar știu că mi-a luat ceva timp pentru că sângeram abundent și încă mai am probleme cu hemoroizii.”
Ptiu, drace! Pe lângă că din punct vedere mental am rămas blocat undeva în perioada tardivă a studenției, mai am și un retard de vreo 14 ani cu articolele… În fine, numa’ cine nu a stat în criostază măcar un deceniu, nu înțelege chestiile ăstea! Așadar, vă supun atenției un alt review oldie la un fps dat naibii de simpatic la vremea apariției lui, adică, în 2010. Am mai intervenit pe ici pe colo în text, dar, cum spunea nenea Iancu „din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”.
Eu dacă vreau să fluier, fluier!
Cu toate că nu l-a mai văzut PC-ul, cvartetul de assholes ai FPS-urilor se întoarce și are un program foarte încărcat: misiuni sinucigașe, o armă de distrugere în masă pe care vor să pună mâna rușii, replici ucigătoare… eh, cui nu-i plac niște indivizi certați cu ordinea și disciplina, cum sunt banalul Marlowe, ‘telighentul Sweetwater, musculosul Haggard și Redford, comandantul grupului?
Odată cu apariția primului Battlefield: Bad Company, tipii și, probabil, tipele de la DICE s-au luat de piept cu atotputernicii de la Infinity Ward (Modern Warfare 1 și 2) și au reușit să evite o copie de doi lei, realizând un joc mai deschis, plin de umor și cu anti-eroi de care nu ai cum să nu te atașezi repede. Mă rog, dacă nu-ți plac tocilarii… dar cui îi plac tocilarii?!
Pentru cei care nu ați jucat primul Bad Company (apărut exclusiv pe Xbox 360), v-o spui pe scurt că jocul are o campanie single player bogată și un multiplayer excelent, cu hărți deschise, vehicule de tot soiul și arme cu care-ți face o reală plăcere să tragi. Dar, deh, succesul răsunător al celor două Modern Warfare, FPS-uri lineare și scriptate până te apucă Parkinsonul, i-a contaminat până la urmă și pe cei de la DICE. Single player-ul lui Bad Company 2 surfează așadar pe valul celor două Modern Warfare apărute până acum, cu un război contemporan, un scenariu las’ să fie și averse repetate de gloanțe și explozii. Ceea ce-i clar ca lumina zilei e că producătorii de la DICE nu au același know-how precum cei de la Infinity Ward când vine vorba de imersarea jucătorului într-un război în single player. Încă din primele minute ești asaltat de cinematici ce rup acțiunea, momente de rail-shooting repetitive, scripturile sunt vizibile ca diferența de înălțime dintre Irinel și Monica Columbeanu, coechipierii au o tendință ciudată să se teleporteze și peste tot apar bidoane și cutii explozibile (roșii, cum altfel?!). Înainte de apariția jocului, aveam câteva temeri în privința unei oarecare uniformizări: parcă simțeai în ceafă răsuflarea de Vader a celor de la EA care supravegheau proiectul și se asigurau că jocul va avea un maximum de spectaculozitate scriptată până-n măduvă. În două vorbe, nu aveam nicio îndoială că Bad Company 2 nu va fi un FPS corect, dar se putea ca jocul să-și piardă identitatea. Pentru cei care au jucat și prima parte, este evident că Bad Company 2 este mai sărac și mai puțin îndrăzneț în single player decât strămoșul lui… ceea ce nu înseamnă că nu rămâne un joc plăcut, pe alocuri chiar excepțional.
Umorul made in B-Squad
Una dintre cele mai dătătoare de frisoane temeri pe care le puteam avea vizavi de Bad Company 2 era dispariția umorului personajelor. Din fericire, m-am temut degeaba. Fie, tonul jocului a evoluat și a devenit ceva mai serios, dar în sensul bun al cuvântului. Bad Company 2 ne oferă dialoguri picante: în timpul cinematicilor, Haggard și Sweetwater, cei doi Lolek și Bolek ai squad-ului, nu uită să scoată niște texte haioase extrase complet din contextul jocului, dar știu să-și păstreze seriozitatea pentru momentele cheie. Astfel, este păstrat echilibrul între cele două tonalități. Partea bună e că, în momente aparent nesemnificative, sau imediat după o luptă crâncenă, echipa dezbate cu nonșalanță niște subiecte complet futile (n-am înjurat pe nimeni, da?) cum ar fi ochelarii lui John Lennon. E o reală plăcere să profiți de aceste momente pe care ți le oferă jocul.
Marș sau crapă!
Odată întrat în Bad Company 2, nu ai cum să nu remarci dimensiunile reduse ale terenului de joc: adio, hărți imense pe care să le traversezi la picior sau la bordul vehiculelor, acum trebuie să te mulțumești cu câteva zone destul de strâmte, fapt ce-ți lasă un gust cam amar. În același timp, jocul nu este chiar atât de monocoridor cum este Modern Warfare 2, și poți aborda un obiectiv pe calea pe care o vrei. Din când în când, mai ai parte de câteva vehicule, dar pentru foarte scurt timp: ba o cursă dezlănțuită la bordul unui quad, ba o traversare a decorului în viteză, cam acestea sunt distracțiile la bordul vehiculelor, unde te afli, de regulă, în spatele mitralierei de unde împroști cu gloanțe de calibru mare în tot ce respiră.
Și sistemul de health al primei părți a dispărut, cu injectarea de doză de adrenalină și nițică precauție înainte să dai buzna peste adversar. Acum, ai parte de un ecran clasic ce se vopsește în roșu pe măsură ce o încasezi, ergo, trebuie să treci under cover iute, dacă nu vrei să te faci de cola-calului în fața prietenei sau soției.
Jocul îți oferă un arsenal bine vitaminizat cu care să bătucești fundurile rușilor, și demolările fac parte din program. Ai la dispoziție lansatorul de rachete și de grenade, poți arunca în aer clădirile adverse, ai vehicule (quads, tancuri, elicoptere), și imobile întregi se vor nărui sub tragerile tale repetate. La capitolul frustrări, bifăm faptul că băieții nu prea te ajută – e chiar mai rău decât în Modern Warfare 2 – și shooting-ul advers este dirijat tot timpul către distinsa ta persoană. Ritmul de joc nu este la fel de nervos ca cel din Modern Warfare 2 și uneori trebuie să descarci trei sferturi dintr-un încărcător ca să lichidezi un adversar. Pe cel mai greu mod de joc, Bad Company 2 ar trebui să-ți ocupe cca. șapte, fie, opt ore, și ceva mai mult dacă ești silitor și vrei să găsești toate bonusurile și armele prin niveluri. Un sfat: îndepărtează-te de clădiri și optează pentru luptele la distanță…
Beție grafică?
Pentru o primă apariție pe PC, Frostbite Engine se descurcă binișor, jocul rulează bine pe o configurație recentă iar framerate-ul este decent. Pe plan artistic, însă, lucrurile nu mai sunt atât de roz bombon: dacă unele peisaje sunt reușite (jungla boliviană), altele sunt foarte puțin inspirate, poate și din cauza unui abuz de bloom și a culorilor cam țipătoare. Practic, jocul este frumos privit de departe dar destul de departe de a fi frumusețea împixelată… În privința engine-ului fizic, însă, numai de bine: poți distruge liniștit aproape toate clădirile! În momentul când un tanc pulverizează un zid la câțiva metri de tine sau când un elicopter te mitraliază de nu te mai vezi și camarazii urlă injurături cu duiumul, atunci simți cu adevărat că faci parte din show.
La pas prin multiplayer-ul lui Bad Company 2
Fie că-l joci pe Hardocre ori pe Vanilla, Bad Company 2 rămâne un FPS arcade bazat pe jocul în echipă. Pe Hardcore, sunt suficiente două-trei gloanțe ca să spui adio unei partide, pe Vanilla trebuie să încasezi vreo cinci-șase. Sănătatea ți-o recuperezi în mod automat, dar procesul este foarte lent, ceea ce face inmdispensabilă activitatea medicilor. Toate modurile de joc permit respawn-ul. Armele sunt foarte precise, mișcările sunt relativ rapide, dar nu îndeajuns ca să eschivezi focurile adverse, duelurile sunt foarte statice și nu necesită reflexe excelente. Hărțile sunt pline de clădiri și de vegetație, ceea ce încurajează mișcările și îți oferă adăpost în permanență.
Bad Company 2 integrează un sistem prin care poți acumula puncte de experiență ca să deblochezi gadgets și arme. Practic, nu ai nevoie de mai mult de șase ore ca să deblochezi un arsenal cu care să te iei de piept cu veteranii. Există patru moduri diferite, dar experiența de joc depinde de numărul de jucători din fiecare echipă. Majoritatea serverelor găzduiesc între 24 și 32 jucători. Cu acest număr de populație per partidă, totul depinde numai și numai de tine și de simțul tău tactic. Numărul de adversari este atât de mare, încât tragi de regulă în tipi care habar nu au că te afli prin preajmă. E clar că trebuie să-ți gestionezi foarte bine primul foc de armă ca să-ți elimini ținta fără ca ea să poată riposta. Tot skepsisul jocului constă în cunoașterea hărții și poziționarea la locul potrivit și la momentul potrivit, cu echipamentul adecvat. Ca să marchezi puncte și echipa ta să câștige, trebuie să mergi pe flancuri și să utilizezi obstacolele rămânând sub acoperire. Ca să eviți zonele periculoase, trebuie să ai o perspectivă bună asupra câmpului de luptă și să anticipezi permanent poziția adversarului. Cum bine ne învață istoria modului multi, skill-ul unui atacator constă în capacitatea lui de înainta rapid și discret, în timp ce calitatea unui apărător ține de capacitatea sa de a intercepta adversarul cât mai repede posibil. Pe hârtie, totul sună minunat, dar pe servere vei vedea adesea atacatori blocați la jumătatea drumului sau apărători care fac pe ei și își așteaptă adversarul în bază.
Modurile multiplayer
Modul Rush este cel mai complet și îți oferă două experiențe de joc diferite ca atacator sau apărător, și îți pune la dispoziție o sumedenie de vehicule. Echipa ofensivă trebuie să distrugă o serie de rețele de comunicație, fapt ce concentrează luptele în jurul unor obiective. Confruntările sunt foarte intense: exploziile te înconjoară, clădirile cad sub tirurile mortierelor, tancurile zguduie pământul și gloanțele sniperilor îți țiuie pe la urechi.
Modul Conquest este identic cu cel din Battlefield 2. Este vorba despre un Team DeathMatch optimizat: fiecare echipă posedă o sută de tickets ce le permit membrilor să se respawn-eze. Dacă controlezi majoritatea obiectivelor, îl faci pe adversar să piardă tickets. Conquest este mai puțin tactic decât Rush, dar este la fel de bine realizat, iar configurația câmpului de luptă variază de fiecare dată când un obiectiv își schimbă stăpânul.
Modul Squad Death Match este cel mai confuz: pot juca până la 16 jucători repartizați în patru squad-uri. Faci parte dintr-o echipă de patru jucători și ai în jurul tău 12 adversari, ceea ce duce la faptul că ești prins tot timpul în tirurile încrucișate ale acestora. Dacă faci pe camperul ești un dobitoc, mai ales că obiectivul nu este acela de a supraviețui, ci de a acumula un număr cât mai mare de frag-uri în cel mai scurt timp posibil.
Modul Squad Rush se joacă în 4 contra 4. Atacatorii trebuie să arunce în aer un obiectiv apărat de echipa adversă. Cu atât de puțini adversari, skill-ul fiecăruia capătă o mare importanță și va trebui să câștigi duelurile față-n față ca să câștigi runda.
Bucurie de scurtă durată?
Bad Company 2 este un joc cu o realizare impresionantă ce te aruncă într-un infern de explozii și acțiune cu carul. Nu de puține ori ești martorul unor scene impresionante, de o rară spectaculozitate. În primele ore, nu mai încapi de ele, după care te obișnuiești… Începi să cunoști hărțile pe de rost, să te folosești de arme, iar, după câteva săptămâni, Bad Company 2 nu-ți mai rezervă secrete. Cel puțin până când EA se hotărăște să mai publice niște pachete suplimentare consistente de hărți sau să le adapteze pe cele existente tuturor modurilor de joc.
Prin sacrificarea unei părți din libertatea noastră de acțiune, DICE a riscat enorm. Odată ce ai ajuns la finalul campaniei, nu ai cum să nu te gândești că era mai bine dacă insistau pe punctele forte ale seriei, cum este gameplay-ul deschis, în loc să caute să se apropie de stilul concurenței și să dea o prea mare importanță scenarizării. Cu tot acest neajuns, campania single îți oferă o doză bună de distracție. Dar, îndeosebi în multiplayer descoperi adevăratele focuri de artificii: foarte spectaculos, acest mod te aruncă în lupte de anvergură ce nu-ți dau timp să respiri. Cu siguranță, Bad Company 2 este unul dintre cele mai bune jocuri multiplayer ale anului, dar cu o mână de hărți și o curbă de progresie foarte scurtă, veteranii se vor plictisi repede, pentru că nu este FPS-ul de care să nu te mai saturi și în care să-ți petreci sute de ore de joc nebun.
