De ce Steam este cancerul planetei

Acum 4 ani am cumpărat un topor. Aveam câteva lucruri de corectat prin grădină. E important să înțelegeți că dacă veți avea ocazia de a citi următorul articol scris de Remus Ilieș, singurul motiv pentru asta e că am ajuns la o anumită vârstă, vârstă la care înainte de-a conduce 6 ore pentru a-i polișa cuiva encefalul cu un topor ușor ruginit mă opresc și mă întreb dacă merită efortul. Spre fericirea fanilor PC Games, concluzia mea a fost că efortul ar fi prea mare. Deocamdată.

Așa cum fanii unor jocuri ca Minecraft, Stronghold sau HOMM au aflat de ceva vreme, atunci când ai un castel trebuie să-l și aperi; în sensul ăsta, ai acces la unele constructii defensive. Un bun exemplu în acest sens este “moat” – șantul cu apă care înconjoară castelul, apă plină de creaturi malefice: crocodili, orădeni etc.

Pentru a înțelege asta, e important să înțelegem că Remus Ilieș – la fel ca mulți gameri care merită să fie bătuți cu ranga din Kingpin ca serviciu adus comunității – este fan Steam. Pentru a-l cita: “dacă mâine dispare Steam, atunci mă întorc la jucat cu abacul”. Este echivalentul unei scene din Batman în care eroul nostru ar spune “…și aș dori să-i mulțumesc lui Joe Chill, pentru că fără el nu aș fi ajuns aici”. Deși este corect din punct de vedere tehnic, un om întreg la minte e cumva forțat să se întrebe “chiar atât de mult îți urai părintii?” în același mod în care eu mă întreb “chiar atât de mult urăște domnul Ilieș jocurile bune?”. Pentru că dacă în ziua de azi e aproape imposibil să mai dai de un joc care să îți placă, motivul principal este…Steam.

Dacă dorești să intri în castel, o poți face atunci când proprietarul castelului coboară podul mobil. Doar că-l coboară pentru cine vrea, când vrea și basta. E un concept des întâlnit în lumea afacerilor. Fiecare afacere de succes are un astfel de moat. În teorie, acest moat există pentru a ține afară amenințările. Realitatea, însă, e un pic diferită.

Pentru a înțelege asta e suficient să încerci să convingi un proprietar de iPhone să treacă la Android. POATE – poate! – l-ai putea face pe omul respectiv să vadă anumite avantaje în mișcarea asta. De obicei, însă, apar niște mici probleme. “Păi, stai; dar toate pozele mele sunt în cloudul asta și e conectat la…și telefonul meu e sincronizat cu macbookul meu și…”. Să fim bine inteleși, este un argument legitim. Pentru că decât să iei la sortat cele 10,000 de poze drăguțe făcute de soție în concediu, dintre care aproximativ 20 nici măcar nu-s acoperite de unghiile ei false, parcă-parcă preferi să platești în continuare cu $500 mai mult decât face pe un telefon. Pentru că stai și te întrebi “păi câți nervi să-mi fac eu și cât să mă cert pe urmă cu nevasta și cât să muncesc în plus pentru a trimite de pe telefon un meeting în calendarul de pe laptop? Pentru ce? Pentru o diferență de $500?”

Ce am descris aici este modul în care moat-ul unei companii se schimbă încet-încet dintr-o construcție defensivă care să țină afară intrușii cu intenții necurate într-o construcție care să țină înăuntru clienții existenți. Așa cum eu nu aș avea chef de sortat – și probabil pierdut – 10,000 de poze, așa nici un utilizator Steam nu vrea să piardă accesul la cele 1000 de jocuri cumpărate de-a lungul timpului, deși (la fel ca-n cazul pozelor) nu le deschide niciodată pentru că-s de-o calitate execrabilă și-s complet neinteresante, fără nimic special.

E suficient să ieșim un pic din lumea jocurilor și să ne uităm în jur pentru a înțelege cum funcționează acest moat, dar pentru asta trebuie să facem o călătorie în trecut. Să ne întoarcem, așadar, în România anului…să zicem 1991 (YMMV) și să vedem cum funcționau oamenii, cum se descurcau cu nevoile imediate: păpică și gagică.

Păpica

Îți era foame? Ei, dragul moșului, era timpul să faci rost de niște sacoșe de rafie, pentru că aveai racial de +5 inventory slots în felul ăsta. Le aranjai frumos, scoteai o foaie și-un creion și făceai o listă de cumpărături, pentru că urma să pornești într-o aventură echivalentă cu primele 30 de minute din Day of the Tentacle. Te gândeai, așadar, la ce vrei să mănânci în următoarea săptămâna; ajungeai la o concluzie – să zicem … tocăniță și ciorbă. Consultai niște cheat codes și un walkthrough scris de Sanda Marin și începeai să notezi. Roșii. Ardei gras. Ceapă. Aripioare de T-Rex. În fine…

The OG walkthrough

Înarmat cu lista de cumpărături, începeai fără să știi trainingul pentru interviurile din IT din 2024. “Rezolvă, te rog, problema comis-voiajorului”. Pentru că trebuia să mergi la taraba aia din piață pentru ardei gras și ceapă. Trebuia să ajungi la măcelarul ăla din Piața Galați pentru pulpă de unicorn. Era unul și la tine pe stradă, da, dar nu avea pulpă de unicorn din aia bună, era cam ațoasă și uneori era stropită, că stătuse vreo 4 săptămâni în galantar și n-o cumpărase nimeni. Măcelarul de pe strada ta o stropise un pic, să nu se vadă cât de veche e, după care o lăsase acolo. Că poate-poate o cumpără cineva; și după câteva toxiinfecții alimentare, te hotărasei că poate-poate ar fi mai bine să nu mai cumperi de-acolo.

“Bun, trebuie să merg întâi la Piața Galați, să iau 226; e perfect, că pot merge tot pe linia aia până în Piața Rahova pentru ardeii aia buni, dar trebuie să plec la 5, că să-l prind în piață pe țăranul care aduce de-ăia buni, că la 8 termină de vândut și pleacă acasă; de-acolo trebuie să ajung la tanti aia care vinde tăiței; pe urmă la tanti care vinde ilegal borș ; dar dacă fac asta, va trebui să merg cu pensionarii, că și ei tot dimineață se duc – și probabil voi merge în picioare în autobuz”

Pensionari cerându-ți politicos locul în autobuz

Așa că după o scurtă călătorie de 8 ore, soseai în sfârșit acasă înarmat cu sacoșele de rafie pline (dacă nu-ți fura cineva mâncarea pe drum). Ajuns acasă, te apucai de gătit și după alte câteva ore, în sfârșit începea să miroasă a mâncare. Dacă vreodată v-ați întrebat de ce oamenii nu erau la fel de grași în comunism, motivul nu era că era mâncarea mai sănătoasă, ci că în general nu obțineai din mâncare câte calorii trebuia să consumi alergând după ea.

Lucrurile s-au schimbat când, în sfârșit, ne-am “civilizat” și noi. Am ajuns să avem mici “supermarketuri” cu o listă de vreo 40 de produse pe lângă bloc și, în cele din urmă, am ajuns la “hypermarket”. Metro, Cora, Auchan – chestii de-astea. În sfârșit, nu mai aveam nevoie să călătorim 8 ore pentru a cumpăra de la 10 tarabe și magazine diferite. Acum puteam merge 8 ore până în locul care le avea pe toate – că deh, fusese mai ieftin terenul în afara orașului; cum zic agenții imobiliari, la doar 10 minute de centru, dacă ai ceva armă care generează portals.

Ce ofereau aceste noi hipermarketuri era.. conveniența. Nu mai aveai de mers acolo pentru carne, dincolo pentru legume, nu știu unde pentru fructe. Te duceai într-un loc, luai tot ce doreai și asta era – job done. Iar cu volumul de vânzări astfel obținut, au putut oferi prețuri mai mici. Pentru că țăranul ăla simpatic de la tarabă cerea ceva mai mulți bani. Deh, el trebuia să vină zilnic la piață cu 6 lăzi de ardei, iar treaba asta o simțeai în prețul ardeiului; și nici nu putea aduce mai mult de 6 lăzi, că n-avea suficiente tentacule. Se-nțelege că proprietarii hipermarketurilor, care se aprovizionau cu tirul, nu cu portbagajul de Oltcit, nu aveau problema asta.

În felul asta și-au creat un moat și ei. Te obișnuiai să te duci acolo pentru că “aveau de toate”. Taraba țăranului dispărea, că nu mai venea nimeni până la el. Țăranul respectiv tot avea ardei, doar că acum îi vindea hipermarketului, DACĂ avea noroc. Pentru că trebuia să aibă loc pe raft. Ori pentru asta trebuia să aducă numai ardei care arată bine și să-i vândă la preț de mai nimic, pentru că altfel hipermarketul prefera să cumpere niște ardei din Turcia sau din Maroc. Buni, ne-buni, arătau mai bine și erau mai ieftini. Iar moat-ul hipermarketului creștea că Făt-Frumos. Tot mai multă lume mergea acolo. Că aveau de toate și arătau mai bine.

Iar treaba asta a durat până într-o zi, când produsele au început să nu mai arate foarte bine și parcă-parcă nici gust nu prea mai aveau. Parcă-parcă erau cam vechi și, cu mâna-n șold, agitând feroce bastonul, ți-ai spus “păi eu nu mai cumpăr de la ei! mă duc și cumpăr iar de la țăran, de la tarabă”. Dar vai – țăranul nu mai era acolo, la tarabă. Nici măcar nu mai exista “piață” – că funcționa ilegal. În locul ei a apărut un frumos bloc, în care poți cumpăra un apartament și prin 2289, cu puțin noroc, va fi conectat la canalizare. Așa că te întorci strângând din buze la hipermarket. Pentru că, mulțumit sau nu, ți-e foame, iar acolo au de mâncare. Nu prea are gust, dar ce să-i faci? Asta e…

Gagica

În mod similar stăteau lucrurile cu gagica. În cele din urmă, ajungeai să vrei și tu una.

Dar hei, internetul nu prea exista în România – și nici prin alte părți nu era chiar așa de răspândit. Așa că începeai să-ți cântărești opțiunile. Dacă aveai un cerc de prieteni, trebuia să începi să dai telefoane. Sunai pe numărul fix, iar dacă-ti răspundea cineva, întrebai dacă-i acasă Gigel, după care, când Gigel venea în sfârșit la telefon, întrebai dacă știe ceva de vreo petrecere unde vin și gagici. Un bairam, zicea lumea. Sau poate de vreun eveniment? Balul bobocilor din liceul cutare, știe pe cineva care să te bage și pe tine acolo? Iar dacă nu era sezonul, trebuia să evaluezi restul opțiunilor. Poate o plimbare prin parc? Că poate mai vin și tipe singure să se plimbe pe-acolo. E drept, nu știai dacă erau acolo pentru a fi agățate sau pentru că locuiau în Tineretului, la crematoriu și pur și simplu doreau să respire și un pic de aer fără resturi carbonizate. Poate mergeai la vreo bibliotecă? Că de cunoscut gagici la lucru era în general mai dificil un pic în unele domenii. Deși femeile erau egale încă de-atunci, nu aveai foarte multe colege la strung, iar cele de-acolo îți inspirau mai mult teamă și mai puțin alte sentimente.

Colega ta de birou

Însă asta era partea ușoară. Pentru că partea grea venea după. Trebuia să te aranjezi. Căutai prin mormanul de zdrențe ceva cu un număr acceptabil de găuri (da, vorbim despre haine). Mergeai până la frizer, pentru că doar el putea rezolva conflictul dintre cele două facțiuni de păduchi din pădurea Letea care-ți crescuse pe ceafă. Făceai un duș, apoi plecai la vânătoare, de unde te intoarceai cu tolba goală și cu alte părți încă pline, pentru că te aranjasei de pomană: n-aveai “papagal”. În cele 8 ore petrecute zilnic la strung cu colegul ăla alcoolic și cumsecade, nu invatasei să vorbeșți cu o femeie și n-aveai nici posibilitatea de a simula cultura generală recitând câteva tâmpenii neinteresante de pe wiki, cât să ai un subiect de conversație. Așa că oftai și deschideai o carte. Iar după ceva eforturi în sensul asta, când aveai în sfârșit “achievement unlocked: vocabular de peste 100 de cuvinte!”, dădeai de una. Poate nu erai chiar pe gustul ei, dar nici ea nu prea avea chef să te refuze, că n-o invitau nici pe ea 200 de oameni pe zi undeva. Nu c-ai fi fost tu chiar cel mai Casanova din cartier, dar și pentru ea era un efort similar. Cumva-cumva o făceați să meargă și trăiați fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că și pe vremea aia divorțul și ratele vă făceau să vă gândiți de două-trei ori înainte; parcă-parcă nu era așa de importantă dragostea; sau, de ce nu, violența domestică.

Dar timpul a trecut și-au apărut lucruri noi în peisaj. Barurile, concertele, casele de cultură convertite în discoteci. Apoi IRC. Facebook. Site-uri de “dating” și, în cele din urmă, Tinder.

Tinder pentru fanii Steam

În sfârșit, lucrurile erau mai ușoare. Tap, tap, tap – aveai nevoie doar de-un prieten care să-ți facă o poză și s-o ia un pic la airbrush. În rest, răbdare de canibal să ai și-n cele din urmă tot pica și-acolo ceva. Între cele 30,000 de femei mediocre care “se află acolo doar pentru a-și face noi prieteni” (că e rușine mare să îți cauți un iubit, înseamnă că ești urâtă și proastă și miroși urât și de-aia nu ai unul, #seștie), găseai și tu in sfârșit o superbă 3/10 care era disponibilă în seara aia. 3/10, da’ iși servea scopul și nu trebuia să te mai chinui câte trei săptămâni să gasești una și încă trei săptămâni cu ciocolată și flori. Iar dacă era de acord să vină la tine, măcar puteai fi relativ sigur că n-o să auzi că “nu azi, nu m-am epilat”. Că, venind de pe Tinder, era gata epilată – că nu-ți faci noi prieteni dacă-ti pot împleti codițele pe glezne.

Iar moat-ul Tinder s-a mărit. La fel că taraba țăranului, gagicile au dispărut ușor-ușor de prin parcuri. Că se puteau plimba și pe Tinder mai comod, în pijamale. Tap, tap, tap.

Revenind la gaming

Ori, asta s-a întâmplat și cu Steam. Și-au construit un moat.

Așa cum tu nu prea poți să-ți faci acum o tarabă cu ardei, nici dezvoltatorii de jocuri nu au foarte multe opțiuni. Așa cum hipermarketul nu mai are nevoie să vândă produse bune, pentru că oricum trec pe-acolo 100,000 de oameni care vor cumpăra ce vor găsi, așa cum Tinder nu are nevoie să-ți livreze ceva, pentru că oricum tot acolo te vei duce să cauți, la fel stau lucrurile și cu Steam. N-au nevoie să-ți livreze vreun joc bun.

Am urât Steam din primul moment în care am avut de-a face cu ei – din două motive.

Comandasem un joc – dacă-mi amintesc eu bine, era vorba de X-COM: Apocalypse; știam că va fi prost și dezamăgitor și neinteresant, dar deh, ca om care a pierdut un număr impresionant de nopți în UFO1 și UFO2 (aka X-Com: Enemy Unknown și X-Com: Terror from the Deep) “trebuia” să-l joc. “Trebuia”; știti cum e. Am comandat jocul de pe Amazon fără a citi cu prea multă atenție descrierea. Stăteam la birou și așteptam să fie livrată o cutie mirifică, abia așteptam să scot manualul din ea și să-l frunzăresc. Iar când a fost livrat, era…un plic. Un plic care conținea o bucățică de plastic pe care era printat un serial, bucată de plastic însoțită de-o hârtie pe care scria că trebuie să mă duc pe Steam și să bag codul ăla acolo și voi primi jocul. Ca om care se aștepta la ceva de genul ăsta:

…am fost dezamăgit. M-am simțit chiar jefuit.

Dacă dezamăgirea a dispărut în scurt timp, e doar pentru că a fost înlocuită de furie: furia omului care-a descoperit că pentru asta trebuia instalat un launcher. Ori era vremea în care trebuia să petreci câte 6 ore căutând ceva care să curețe intrările inutile/expirate din Windows registry pentru a face PC-ul să funcționeze cât de cât. Ultimul lucru de care aveam chef era să văd încă un launcher. Încă un program. Încă o chestie care nu va fi ștearsă la dezinstalare. Încă o chestie pentru care trebuia să bagi o parolă, parolă pe care o uitai și pentru care trebuia să mergi iarași prin mailuri vechi, la recuperat parole uitate.

Dar toate trec, inclusiv furia; care a fost înlocuită în scurt timp de scârbă. Pentru că asta-i tot ce simt când văd Steam sau când aud de Steam: scârbă. Mulțumiți de moat-ul lor și de milioanele de useri, cei de la Steam, la fel ca hipermarketurile, nu dau două flegme pe calitate. La fel ca hipermarketurile, Steam are rafturile pline. Pline de căcat, pentru a fi mai exacți. Pline de jocuri care, sub scuza/pretextul că-s “indie”, livrează 8 bit graphics și adlib sounds în 2024. Pline de jocuri care au nevoie de 200 de patchuri și câteva mods pentru a fi jucabile. Iar dacă reușești să le pornești și dacă printr-o minune nu se crashuiesc, atunci, ei bine, la fel ca prima ta iubită, vei avea parte de o experiență de neuitat de aproximativ 30 de secunde, cât durează până descoperi că pentru a termina povestea, trebuie să mai iei vreo 30 de DLC-uri și câteva din ele pot fi terminate cu doar vreo 20 de microtranzactii. Poate.

La fel ca țăranul nostru cu tarabă, când o echipă (de programatori și artiști) decide că trebuie să facă un joc, se va pune problema: “păi cum îl distribuim, cum îl lansăm?”. Iar răspunsul va fi în mod inevitabil “Steam”. Nu prea poți să-l distribui prin magazinele de jocuri, pentru că hei, când ați văzut ultima dată o coadă de intrare în Best Computers, că e ziua aia din lună în care vin Ferentorcii să-și cumpere o cartelă de 30 de zile de gameplay? și chiar dacă ar există, chiar dacă ai vrea să faci asta, ar trebui să faci o cutie pentru jocul ăla. Ar trebui desenată frumos, pentru că altfel nu o vede gamerul inexistent pe raft. Pentru asta ai nevoie de artiști. Costă. Cartonul costă. Chestiile alea imprimate pe ea costă. CD-ul sau DVD-urile sau stickul usb costă. Totul costă și “trebuie să reducem costurile”. Apoi, chiar dacă nu ai vrea tu neapărat Steam, nu poți ignora moat-ul. “Accesul la 132 de milioane de “gameri” de pe Steam. Că-i o piață importantă. Moat-ul, adică. Pentru că așa cum nu poți să ai pretenția de a avea succes cu ceva care nu e (și) în engleză, spaniolă și chineză, așa nu poți avea pretenția de a avea succes cu un joc care nu-i pe Steam, în afară de cazul în care ești deja atât de mare încât nu-ți pasă de Steam (Blizzard-Activision-Microsoft), pentru că ai launcherul tău.

Impresionant

În scurta noastră discuție amicală care a stabilit exact cât de retardat îl crede fiecare pe celălalt, l-am întrebat pe domnul Ilieș care-s jocurile care l-au impresionat. Trebuie să spun că a durat ceva să clarific ce înseamnă “te-au impresionat”. Ai văzut jocul și ți-a căzut falca. Despre genul ăla de experiență discutăm, nu despre “cât de vândut e, cât a făcut luna trecută din microtranzactii”.

Iar domnul Ilieș, în vasta sa înțelepciune, a răspuns:

“Deus Ex, Half-Life 1,2, Baldurs Gate 1, Total Annihilation, Warcraft 2”

A durat ceva vreme până am reușit să mă prefac că pot trece pentru disprețul pentru un om care nu a menționat Wolf 3D, Doom, Quake, UFO1, UFO2, Dune 2, Warcraft 1, Diablo 1, Diablo 2, Starcraft, World of Warcraft sau Heroes of Might and Magic III. E ca atunci când un om îți spune că el este die-hard metal fan și-l întrebi care-i formația lui preferată; iar el, întinzându-și fioros warpaint-ul pe față, spune cu o voce voit ingroșata, făcând semnul ăla cu degetele, coarnele satanei, chestii de-astea: Voltaj, frate!

Concert Voltaj, cca 2024, colorized

Pe de-o parte, ești conștient că vrea un topor în cap. Pe de altă parte, îți dai seama că nu are sens să-i omori pe-aștia, pentru că le poți cere bani împrumut.

În loc de asta, însă, gamerul are acces la jocuri “de pe Steam”. Cu o grafică care-ți amintește de Windows 95, cu un gameplay greoi, cu o poveste aruncată în sictir acolo și de obicei neterminată, că avem de vândut DLC packs, cu progresie blocată pentru că vrem să-ți vindem o armură tare de tot pentru doar $1.99 (deocamdată, până la nivelul următor), cu un sunet în bătaie de joc și zero QA/QC. Nu-ți place? Nu-i nimic, nu ne interesează să cumpere toți cei 132 de milioane de gameri jocul nostru. Ne-ajunge dacă ne cumpără jocul 1% din ei, fie și la reducere, că-i Steam summer sale. Nu-i ca și când a trebuit să investim în cutie, în media, în publicitate și stă nevândut și dăm faliment. Puțin ne pasă de câți oameni cumpără. 0.1%, care cumpără de plictiseală și abandonează jocul după o săptămâna? Perfect – sunt sute de mii de clienți chiar și-așa; și dacă-l abandonează, cu atât mai bine, scoatem sequels și DLC, le vor cumpăra și pe-alea pentru că, nu-i așa? Sunk cost fallacy.

Tendința poate fi să crezi că “a, păi ești tu nostalgic, dar nu ți-e dor de jocurile alea, doar că erai mai tânăr, aia-ți lipsește, de aia-ți este dor”. Dar nu. Îmi e dor de jocurile cu replayability ca Diablo 2. Ca Heroes 3 cu expansion și cu random map generator. De jocurile finisate, care or mai fi avut câteva buguri pe ici, pe colo, de gust, dar nu game-breaking bullshit. De jocurile care-s ușor de învățat și greu de stăpânit. De jocurile care reprezentau un enorm salt înainte, o inovație SAU de cele care urmau o rețetă apreciată de toată lumea și atent șlefuite pe la colțuri. Până la urmă, IPhone-ul (sau orice produs Apple) nu a venit cu ceva nou neapărat, ci cu ceva existent, dar mai atent șlefuit, să nu te zgarii în chiar toate colțurile. Nu e ca și când Baldur’s Gate 3 a venit cu ceva nou. Grafica nu-i ceva impresionant. Povestea este mai mult plictisitoare, dar este acolo. Cinematics? Semi-decente. Nu la nivel Blizzard, dar decente. Sunetul? La fel, decent, dar nu neapărat impresionant. Gameplay? Cam dur pe la colțuri, o interfață cam buggy de UFO1, camera view pentru care cineva trebuie un pic torturat înainte de execuție; însă a urmat o rețetă consacrată pentru RPG-uri: poveste, ceva grafică, ceva muzică, ceva gameplay adecvat. Însă asta-i tot ce vrea gamerul normal când caută un joc bun. Nu neapărat ceva incredibil de inovator, dar măcar ceva bun.

Ce este interesant la răspunsul ăla este că, ignorând HL1&2, toate jocurile alea au ieșit ÎNAINTE de Steam. Pentru că DUPĂ Steam, căutarea unui joc bun este echivalentă cu un plonjon în buda aia de la țară, în speranța că vei găsi undeva pe la fund diamantul pe care-l purta străbunica aia care a căzut beată și s-a sufocat acolo. Practic, nu știi dacă a avut vreodată un diamant. Dar poate că…

Însă pot accepta un răspuns că Deus Ex. Pentru că, nu-i așa? Poveste, dialog…Pot accepta că un om a trecut de partea Total Annihilation. Cum nu-l înveți pe țăran despre șofran, nu-i explici nici unui fan Total Annihilation ce-nseamnă Kirov reporting. N-ai cu cine.

Pentru că-s niște lucruri importante la jocurile astea menționate de mine. Wolf 3D a deschis genul ăla de simulator de 3D. Doom a venit cu grafică, sunet, multiplayer. Quake a venit cu toate astea, DM4 și DM6, thunderbolt, invisibility, rocket jump, accelerare 3D pentru faraonii cu plăci Voodoo. Dune 2 și Warcraft au lansat RTS-urile, la fel cum Diablo a (re?)lansat ARPG. Iar despre Heroes 3 sau WoW nici nu cred că are sens să discutăm, pe lângă faptul că nu avem spațiul necesar. Nu e atât vorba de faptul că “aș juca și-n ziua de azi Wolf 3D”. Bineînțeles că nu. Dar prima dată când l-am văzut jucat? WOW!!!

Așa cum țăranul cu ardeii nu poate ignora supermarketul, nici studio-ul de jocuri – chiar și-atunci când are intenții bune – nu poate ignora Steam; așa că… Steam.

Însă așa cum pentru a folosi Tinder nu trebuie să faci nimic remarcabil și așa cum pentru a avea produsele pe rafturile hipermarketului nu trebuie să faci ceva bun, ci ceva ieftin, la fel nici studioul de jocuri nu are nevoie să scoată ceva bun, ceva remarcabil, ceva care să le construiască o reputație pentru ca oamenii care le cumpără jocul să revină, să-i mai caute, să se mai uite din când în când la ce mai scot ei. Că n-au de ce. Se ocupă Steam de aia. Ei trebuie doar să pompeze cât mai mult și cât mai ieftin acolo. Să scoată jocuri (proaste) pe bandă rulantă. Aia-i tot ce trebuie să facă. Deschideți porțile, eliberați krakenul, a 1000-a clonă de joc cu gameplay nespălat făcut pe Unity și sunați-l pe băiatu’ ăla din China să pună botii de Steam să scrie niște reviews bune.

Raionul de mezeluri din Mega, dacă nu exista Steam

Iar dacă lucrurile se terminau aici, era bine. Era foarte bine. Până la urmă, rămâneau oamenii că mine, care oricum nu intră pe Steam, oricum nu cumpără jocuri de pe Steam și au doar dispreț pentru tot “ecosistemul” respectiv.

Însă atunci când alternativa (Steam) este un rahat, nici concurența nu are de ce să-și rupă spinarea să mai facă un lucru bun. În sensul asta putem vedea una din “alternative”: ceea ce s-a numit pe vremuri Blizzard, iar acum e ceva Frankestein, Blizzard-Activision-Microsoft. Nici ei nu se mai chinuie să scoată ceva bun. Nu-ți place jocul nostru? Păi și ce-o să faci? O să te duci să cumperi de pe Steam? …așa ne gândeam și noi – scoate banul și nu mai comenta.

Unicul argument rămâne “e cel mai mare marketplace de jocuri”. Ceea ce-i adevărat, dar asta-i ca și cum ai spune că ție ți-a plăcut Ceaușescu, că a construit cea mai mare comunitate de români, că avea un moat în faptul că erau granițele închise și îi proteja pe români de străini. Nu neagă nimeni asta, e adevărat, dar parcă nu acolo se termină povestea, nu? Și, la urma urmelor, e foarte posibil ca Alibaba să fie cel mai mare marketplace, dar nu știu dacă acolo trebuie să te duci pentru ceva bun.

Pentru a afla cum se termină acest articol, nu uitați să-l băgați în wishlist și – evident – pre-order. Pentru $5.99 poate fi citit cu 3 zile înainte de publicare și pentru încă $3.99 poate fi citit pe dark mode.