Mi se pare foarte fain când văd câte un film sau serial și îmi dau seama cât de mult mă duce cu gândul prin coridoarele palatului memoriei mele. Îmi place să-mi imaginez că am acolo zeci de camere care funcționează ca niște expoziții sau ca niște arhive, uneori bine organizate, alteori cu sute de chestii îngrămădite unele peste altele. Printre toate plutește aroma tonică a neuronilor proaspăt prăjiți, mai ceva ca în reclamele cu Alintaroma Jakobs, doar că în loc să-l aducă mai repede pe Moș Crăciun, parfumul de materie cenușie încinsă, bio, de origine controlată, tinde să mă conducă spre tot soiul de monstruozități de prin puțurile gândirii, de la personaje din benzi desenate la fiare din Dungeons & Dragons, de la anti-eroi cyber-punk la legendele urbane din universul World of Darkness. Așa că m-am gândit să vă povestesc și vouă când mi se întâmplă să dau iama prin hrubele memoriei, dacă expediția are de-a face și cu jocurile.
Probabil că una dintre cele mai des vizitate astfel de expoziții din capul meu este tocmai cea dedicată lumii World of Darkness, pentru că unul dintre jocurile mele preferate ale tuturor timpurilor este Vampire: The Masquerade – Bloodlines, joc care mi-a deschis maxim apetitul pentru RPG-ul table-top pe care este bazat, produse în anii ’90 de cei de la White Wolf, ca o alternativă edgy la D&D. A fost primul CRPG pe care l-am jucat care era plasat în întregime în vremuri contemporane, fără a pierde nimic din fascinația supranaturalului. Chiar dimpotrivă, aș zice, mi se pare că elementele supranaturale ies și mai tare în evidență pe un fundal contemporan decât într-un univers medieval – în fond, istoria îndepărtată se amestecă de la sine cu magia, superstiția și monștrii din întunecimile subconștientului, dar toate acestea aduse la zi, în orașele noastre ticsite de tehnologie, sunt mai neașteptate, apar în culori mai vii, cu contraste mai ascuțite. VtM:B mi-a deschis ochii față de acest vibe specific, pe care îl simt imediat și îl caut cu nesaț prin tot ce consum, seriale, la filme, cărți, adeseori fără să-mi dau seama că tânjesc după el.
Și cu gândul acesta în vederea periferică m-am dus eu la remake-ul regizorului Robert Eggers după „Nosferatu: A Symphony of Horror”, celebrul film mut din 1922, regizat de F.W. Murnau, cu Max Schreck în rolul vampirului titular. M-am bucurat mult că Eggers s-a înhămat să refacă acest film un secol mai târziu, pentru că e unul dintre regizorii mei preferați, mai ales după ce am văzut The Witch (2015) și The Northman (2022) (care e Hamlet cu vikingi, un monument de badassery și de frumusețe). Dacă e cineva vrednic de sarcină, atunci Eggers e omul. A reușit până și să-l facă pe Robert Pattinson să se scuture de sclipici, spălându-l în apă sărată, fum și matrafox, în The Lighthouse (2019), și dacă ești regizorul capabil să facă lumea să uite de Edward Cullen, vampirul mormon, cu adevărat unul dintre the damned, atunci meriți să te ocupi și de Nosferatu. Dar nu vreau să vă fac o recenzie de film, că nu e site-ul potrivit. Mie mi-a plăcut mult de tot. În schimb, vreau să vă spun despre cât de mișto a reușit Bill Skarsgård să-l joace pe cel mai iconic vampir al tuturor timpurilor, să-l reinventeze și să aprindă becurile în toată galeria mea de informații și emoții legate de vampirii din World of Darkness, cu clanul Nosferatu în frunte.
Pentru că vampirii iau multe și mărunte forme de-a lungul istoriei și a culturilor din lumea întreagă, White Wolf i-au împărțit într-o sumedenie de clanuri, fiecare cu aroma specifică. Sunt (aproximativ) 13 astfel de clanuri, cu o grămadă de subdiviziuni și nuanțe, dar în jocul VtM:B, Nosferatu este preferatul meu. Ei sunt cei blestemați să fie urâți cu spume, să ilustreze cât se poate de limpede că toți vampirii sunt niște morți, doar că unii dintre ei par îmbălsămați impecabil, iar alții par a fi trecut pe îndelete prin expirare înainte de reanimare. În cel mai bun caz, un Nosferatu e cam ca o caserolă de salată de boeuf de la raftul cu reduceri de la Mega: poate că nu pare nimic în neregulă la prima vedere, dar ți se face rău imediat ce deschizi folia. În cel mai rău caz, arată cam ca un cadavru ținut la macerat în suc propriu vreo două săptămâni, la căldurică. E atât de nasol, încât în joc nu-și pot arăta fața în public, nu pot ieși la vânătoare pe străzile orașelor, nu pot vorbi cu oamenii de rând, pentru că este evident din prima secundă că sunt monștri supranaturali și astfel încalcă principiul după care se ghidează majoritatea societății vampirice, Mascarada: nu lăsa păpica dotată cu aruncătoare de flăcări și arme semiautomate să știe că exiști. Celelalte clanuri au neviața mult mai ușoară din punctul acesta de vedere, fiindcă arată mult mai fresh. Tot ce trebuie să facă este să nu se dea în vileag, jonglând cu pubele de gunoi sau luându-se la întrecere cu metroul. Pentru clanul Nosferatu, cea mai bună opțiune este să se facă literalmente nevăzuți, fie mișunând prin canale și tuneluri, fie devenind invizibili, la propriu.
Ca atare, în World of Darkness, clanul Nosferatu este clanul spionilor, informatorilor, hackerilor și infiltratorilor. Știu tot ce mișcă, aud toate secretele, învârt toate târgurile și trag toate sforile din umbră. Când se „înmulțesc”, tind să aleagă ori persoane cu o înclinație deosebită spre ciulit urechile și adunat cele mai suculente bârfe, fie persoane cu o frumusețe ieșită din comun, mai ales dacă sunt foarte conștiente de sus-numita frumusețe și își bazează întreaga viață pe exploatarea ei. Pentru că vampirii Nosferatu au un umor mai negru decât talpa de bocanc și să condamni pe cineva obsedat de propria splendoare la o eternitate de urâțenie sinistră este pur și simplu vârful amuzamentului. Nu pot să nu fiu de acord. În lore-ul World of Darkness, ei sunt cei care au pus la cale un soi de internet paralel, accesibil numai inițiaților – Schrecknet (evident, trimitere la Max Schreck).
Cum se leagă toate astea de filmul lui Eggers? Așa cum se leagă cam toate lucrurile între ele când vine vorba de universul World of Darkness – mai degrabă prin vibes decât prin conexiuni concrete. Bill Skarsgård face un rol excelent, ridicător de păr pe brațe și grăbitor de puls, care mi-a plăcut foarte mult nu pentru că bifează toate căsuțele majore pe care le are clanul Nosferatu în joc, ci din pricina micilor detalii. Iată ce am observat:
-
Urâțenia. Vampirul lui Skarsgård este în mod clar modelat după Vlad Țepeș, de la vestimentație la mustață. Și doamne ce mustață i-au putut lipi pe față, e îndeajuns să ți se facă greață și să simți cum ți se ia și pleacă pofta de viață. Noroc că e vampir, că altfel nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar întâmpla cu o astfel de podoabă facială în urma confruntării cu un bol cu ciorbă de legume. Aproape că ajunge mustața ca să mă facă să-l plasez ferm în clanul Nosferatu, dar Eggers merge mult mai departe – părul facial e acolo doar ca să ascundă incisivii aceia lungi și ascuțiți, atât de emblematici, pe care noua încarnare a vampirului îi folosește într-un fel pe care nu l-am mai văzut nicicând înainte și care este impecabil de oribil. Monstrul lui Skarsgård nu atacă gâtul sau încheieturile mâinilor, nu… asta e ceva ce ar face o ființă vie, tipul acela de vampir care e o metaforă transparentă pentru sexualitate. În schimb, Nosferatu merge direct la inimă. Dinții aceia abia ghiciți pe sub mustață sunt suficient de lungi ca să înțepe prin piept, cu strigoiul întins pe deasupra victimei, sorbind efectiv din tot corpul, hulpav, ca o lipitoare uriașă. Este grotesc! Și tocmai aici e esența clanului Nosferatu din joc, estetica grotescă, pe care niciodată n-am mai văzut-o surprinsă cu atâta fler.
-
Afinitatea față de șobolani. Una dintre puterile celor din clanul Nosferatu este cea de a invoca șobolani și tot soiul de alte creaturi, sau măcar tendința de a le avea prin preajmă, ceea ce are sens pentru o grupare obligată să trăiască prin canale. În filmul lui Eggers, prezența supranaturală a contelui este încasată de oamenii vii ca o molimă, o maladie extenuantă și înnebunitoare, iar șobolanii însoțesc această prezență în mod (ne)firesc. Ai în mod clar senzația că oriunde este un șobolan, este și vampirul, în spirit, chestie pe care White Wolf au preluat-o de minune în universul WoD, chiar dacă în jocul VtM:B această putere nu este reprezentată la fel de bine ca în film.
-
Capacitatea de a conduce rețele de informații secrete. Din acest punct de vedere, Eggers îl ia pe sus până și pe Bram Stoker, subliniind negru pe alb modul în care contele își asigură accesul la spațiile, resursele și persoanele pe care le dorește sub influența sa. Atât în film, cât și în WoD, un Nosferatu este arareori de unul singur – are agenți, oameni pe care îi folosește și îi înnebunește, pioni pe care îi manevrează și prin intermediul cărora ajunge acolo unde vrea, când vrea, cum vrea. Într-un fel, aici e și invizibilitatea monstrului – este prezent chiar și când e departe, prin oameni care îi fac jocurile, uneori chiar fără să știe.
Dar dincolo de aceste puncte principale în care Clanul și Contele sunt în armonie perfectă, natura monstrului din film este mai complicată și iese din tipare. De altfel, este interesant cum în universul World of Darkness, România nu este bastionul principal al clanului Nosferatu, ci al unuia mult mai înfiorător, despre care presimt că voi avea ocazia să vorbesc mai pe larg altă dată – clanul Tzimisce: o seminție de vampiri obsedați de propria noblețe, capabili să-și schimbe înfățișarea reorganizându-și carnea de pe oase și oasele de sub carne, disciplină pe care o pot aplica și asupra altor ființe. Slăbiciunea lor principală este că sunt obligați de ramura proprie a blestemului vampiric să „doarmă” în pământul în care au fost îngropați. Această obligație o are și contele din film. Și mai are și acea autoritate zdrobitoare, căreia este cu neputință să te opui, pe care Skarsgård o emană ca un val, din toți porii. Profunzimea vocii, intensitatea privirii, accentul acela complet străin (nici românesc, nici suedez, de pe niciunde), care contribuie atât de mult la stranietatea lui, toate acestea sunt mărci înregistrate Tzimisce.\
Așa că în filmul Nosferatu am avut ocazia să văd o reprezentare minunată a unui hibrid foarte bine echilibrat între două clanuri de vampiri din World of Darkness, iar jocul acesta pe muchie de cuțit m-a ținut cu sufletul la gură într-una, fără să-mi dea ocazia să intuiesc ce urmează, fără să mă lase să-mi fac așteptări, chiar dacă știu povestea și am văzut o grămadă de ecranizări de-a lungul anilor. De-aia zic că mi-au dat Robert Eggers și Bill Skarsgård iama în palatul gândirii și au făcut salată din exponatele galeriei World of Darkness. Dar uneori fix de asta are nevoie un muzeu – un nou curator, mai punk, mai iconoclast, care creează noi conexiuni și revitalizează lucrurile. Abia aștept să mi se întâmple din nou, ca să vă zic și vouă! Între timp, mă bate gândul să-mi instalez din nou Bloodlines… Și dacă mi-am făcut treaba și i-am stârnit setea, parcă văd că la fel o să facă și Remus.
