Reboot-ul seriei DOOM din 2016 a reprezentat o gură de aer proaspăt într-un gen stagnant și suprapopulat, care își arăta vârsta. Sosit într-o eră dominată de FPS-uri militare, cu o dependență puternică de realism, sisteme de cover și evitarea generală a unui ritm rapid, natura frenetică și viscerală a lui DOOM a contestat status quo-ul, accentuând acele elemente de bază care au alimentat genul FPS de la originile sale.
DOOM Eternal este exact ce te-ai fi așteptat de la reiterarea din 2016. Este un shooter palpitant care refuză să țină jucătorul de mână, pedepsindu-i pe aceia care ezită prea mult. Dacă te oprești din mișcare în DOOM Eternal, te oprești din viață. Fiecare mecanică o alimentează pe cealaltă, creând un sistem în care jucătorul se alimentează constant dintr-o rezervă de resurse care asigură că forțele Iadului devin carcase amorfe în fața acestuia. Deși dificultatea sa cunoaște puține limite, recompensa pentru stăpânirea tuturor mecanicilor ale lui DOOM Eternal este satisfacția de a ști că orice provocare pe care ți-o oferă jocul poate fi cucerită.
Acei jucători care nu sunt versați în seria DOOM, din trecut sau prezent, nu cred că își vor bate prea mult capul cu povestea și background-ul dacă joacă Eternal. Trebuie doar să știi că există Doomguy, sau Doom Slayer, a cărui furie oarbă și eficiență în a nimici hoardele Iadului sunt excepționale. Mai trebuie să știi că omenirea a manipulat forțe și resurse pe care nu ar fi trebuit să le aibă, dezlănțuind astfel hoardele Iadului pe Pământ. Restul? Ei bine, asta depinde de tine.
Eternal reia acțiunea la scurt timp după încheierea evenimentelor din DOOM 2016. Din fortăreața sa de pe orbită, Doom Slayer privește în jos spre Pământul înțesat cu sigilii demonice, asediat de creaturi de coșmar. Miliarde de oameni au pierit, sufletele lor alimentând focurile Iadului. Întruchiparea furiei, dreptății, violenței și a răzbunării, Doom Slayer se teleportează într-un New York de nerecunoscut, pentru a ucide trei preoți ai Iadului și pentru a pune capăt domniei lumii subterane asupra Pământului.
În câteva minute, după un tutorial rapid, deja ai smuls căpățâna primului preot, și ieși din templul purtat de un demon titan, mai înalt decât orice zgârie-nori cunoscut de om (un entry în jurnal explică acest lucru). Apoi îl poți privi câteva momente pe colosul impresionant cum își continuă drumul, iar misiunea merge mai departe. DOOM Eternal oferă jucătorului suficient timp pentru a asimila lumea înconjurătoare. Fie că te imersezi într-o porțiune de environmental storytelling, fie că afli informații dintr-un bogat manuscris de istorie, id Software a știut să își facă lumea fascinantă și demnă de explorat(în sfârșit!). New York-ul a devenit un peisaj infernal post-apocaliptic. Dar nu este vorba doar de faptul că structurile sunt ruinate și pline de imps și zombi. Tentacule imense au răsărit de peste tot, pământul este brăzdat de falii adânci și inundat de lavă clocotită. Tot la început, ai ocazia să vezi mechs masivi care seamănă cu Gundam-uri, abandonați și lăsați în paragină, care spun povestea tăcută a unei forțe de rezistență care a devenit copleșită în fața asediului.
Viziunea lui Eternal este mai grandioasă și mai ambițioasă decât cea a predecesorului său. Bethesda, în calitate de divizie editorială/publisher, a promovat jocul folosind frecvent sloganul „Hell on Earth”. Deși acest lucru descrie adecvat multe secțiuni ale jocului, e doar vârful iceberg-ului în ceea ce privește aspirațiile jocului. O bază arctică care servește drept „fabrică” de demoni preluată de cultiști, stații spațiale care orbitează planeta Marte, civilizații pierdute și Iadul în sine sunt doar câteva dintre locurile în care Eternal îi poartă pe jucători de-a lungul campaniei sale. Cu Eternal, lumea lui DOOM, creată în ultimii 30 de ani pare mai aprofundată și mai colorată ca niciodată. Punctul central al poveștii jocului este oprirea invaziei Iadului asupra Pământului, dar încetul cu încetul încep să apară detalii despre originile Slayer-ului, societatea care venerează zeități robotice, și chiar și modul în care Eternal se leagă de toate jocurile anterioare. Cele mai revelatoare fragmente narative sunt ascunse în codex, care sunt deblocate prin progresie naturală, fiind împrăștiate prin fiecare nivel ca pagini. O pauză de la acțiune pentru a citi fragmentele din codex este o activitate distractivă și servește ca un moment prielnic pentru a-ți lăsa transpirația să se evapore.
Cu toate acestea, Eternal este un joc în care există un demon atașat de șasiul unui tanc și trage cu rachete. id Software a consolidat un punct de sprijin prin prisma umorului negru în 2016, iar acest spirit rămâne și în Eternal. M-am amuzat adesea de tratamentul cinic și cam din topor pe care îl are Slayer-ul față de NPC-uri. Jocul te delectează cu prezentarea sa, iar estetica gotică și cea demonică este, fără îndoială, născută din minți incredibile cărora li s-a dat frâu liber să transforme nivelurile în cele mai întunecate și distorsionate versiuni posibile. Nimic din toate acestea nu pare lipsit de scop, din prima secvență până la ultima.
Calul de bătaie al lui Bethesda, compozitorul Mick Gordon, a pus proverbiala cireașă pe tort cu coloana sa sonoră inegalabilă, inspirată de metale grele. Muzica lui Gordon se întrepătrunde cu gameplay-ul și cu nivelurile din Eternal și le combină într-un mod absolut bestial. În timpul luptelor grele, chitarele electrice dau o atmosferă electrizantă, realizând o simfonie metal care îți pompează adrenalină în vene. Gordon are, de asemenea, o ureche fină pentru momentele discrete, făcând tranziția de la o partitură violentă, către una mai ambientală. Este un soundtrack de zile mari și trebuie simțit, degeaba debitez eu aici verzi și uscate.
Tot ce am vorbit până acum despre povestea și atmosfera lui DOOM Eternal constituie doar o mică parte dintr-un întreg mai mare. Este doar acel înveliș opulent care le permite jucătorilor să se cufunde în fluxul jocului pe care id Software l-a creat și continuat din 2016. În rolul Slayer-ului, scopul tău este să stârpești demonii și să o faci în cel mai violent mod posibil. Acest lucru se realizează cu precădere prin intermediul celor nouă arme principale pe care Eternal ți le încredințează pe parcursul jocului. Bineînțeles că există BFG-9000, care apare către finalul jocului și are muniție mai rară decât bancnota de 2 lei. Super shotgun este favoritul evident, și stampa seriei, are acum un cârlig care se agață de inamici și îi permite jucătorului să se lanseze către inamicul în cauză.
În Eternal, trebuie să te familiarizezi rapid cu arsenalul, deoarece trecerea de la o armă la alta pentru a face față puzderiei de situații și combinații de demoni este crucială pentru supraviețuire. Eternal începe simplu, oferindu-ți un combat shotgun simplu, menit pentru close quarters combat, și la scurt timp după aceea primești heavy cannon-ul, mitraliera grea. Căsăpirea rapidă a demonilor este importantă deoarece la început, ai o rezervă infimă de viață și muniție puțină.
Enter glory kills, readuse la lumină din DOOM 2016. Sistemul e identic, după ce faci o anumită cantitate de damage unui inamic, acesta va începe să pâlpâie albastru și portocaliu, indicând faptul că te poți apropia și iniția sistemul. Fiecare demon are animații diferite pentru glory kills, în funcție de zona corpului pe care o țintești, dar, până la sfârșitul campaniei, după atâtea repetări, ți se cam acrește. E oricum un sistem esențial pentru gameplay, pentru că odată ce un demon este eliminat în acest mod, vei primi niște health drops, care să te țină pe picioare când e nevoie.
Imediat după ce ai parcurs tutorialul despre glory kills, deja vei fi rămas fără muniție. Soluția? Credincioasa drujbă. Când tai un inamic cu drujba, primești un pic de muniție pentru fiecare tip de armă, chiar și pentru cele pe care nu le ai încă. Drujba are combustibil limitat, iar demonii mai mari necesită mai mult combustibil. Din fericire, primul nivel de combustibil se regenerează, asta ca să nu rămâi total descoperit. Nu de puține ori m-a cuprins panica, atunci când rămâneam fără nici un cartuș și alergam de colo-colo prin arenă așteptând să mi se încarce prima linie de benzină în drujbă doar ca să pot executa un imp sau un zombi aleator, ca să mă scoată din impas. Toate astea fugărit fiind de o ceată de demoni… e o tensiune aparte.
Din piesele secundare de arsenal, mai primești Flame Belch, care… scuipă flăcări și incendiază inamicii. În felul ăsta, victima incendiată va genera continuu armor shards până când durează efectul flăcării. Mai ai acces la două tipuri de grenade, una de fragmentare și una care îngheață inamicii, alături de Crucible(o sabie înflăcărată care ucide instant orice tip de demon) și un pumn Blood Punch(mănușă metalică, whatever) alimentat de glory kills, care provoacă daune masive și face o undă de șoc în jur.
Totul pare complicat și, pe hârtie, așa și este. Dar Eternal nu îți bagă pe gât toate mecanicile astea dintr-o dată. Aceste arme și echipamente ți se dezvăluie în momente cruciale ale campaniei, atunci când deja ai început să te obișnuiești cu sistemul precedent. Recunosc că în primele lupte după ce am deblocat Flame Belch, am uitat cu desăvârșire că îl am, până când mi-am adus aminte că e o unealtă pentru armor drops. Un lucru care ar putea exacerba această problemă pentru unii, este numărul mare de taste pe care trebuie să le ții minte și ce face fiecare buton. Nu știu cum stă treaba pe console și controller, dar îmi închipui că ai nevoie de ceva dexteritate ca să faci atâtea manevre.
Eternal este un joc drept, dar nu mereu. Este un joc care îți impune să fii într-o mișcare constantă, ca într-un balet al morții și măcelului. Majoritatea bătăliilor serioase au loc în arene amplasate de-a lungul fiecărui nivel. Odată intrat în arenă, poți progresa doar atunci când toți demonii zac morți. Majoritatea arenelor sunt multi etajate, au tuneluri, portaluri, platforme și pericole de care trebuie să te ferești atunci când gonești printr-un astfel de labirint mortal. Eternal se așteaptă să prioritizezi demonii care trebuie eliminații primii și cum să navighezi eficient prin diferitele tipuri de damage care îți sunt aruncate în cale.
Aici intră în joc weapon mods, continuate mai mult sau mai puțin, în aceeași manieră ca și în 2016. Încă de la început, jocul aproape că te obligă să deblochezi luneta pentru mitraliera grea, care are în sfârșit o utilitate practică și poate distruge punctele slabe ale demonilor greoi, precum Mancubus și Arachnotron. Punctele slabe ale acestor tipuri de demoni trebuie eliminate rapid, deoarece le scade letalitatea într-un mod semnificativ.
În ceea ce privește gunplay-ul lui Eternal, acesta este practic un puzzle. Te simți ca o minge de ping-pong într-o arenă, alergi, faci double jump, schimbi constant armele, iei o gură de aer când acțiunea își mai domolește ritmul, prioritizezi pe care demon îl elimini primul, incendiezi pe vreunul pentru a obține niște armură, despici un zombi cu drujba pentru muniție, mai faci un glory kill care te întoarce din pragul morții, și formula se repetă. Poate fi epuizant, mai ales pe un nivel de dificultate mare, pe care nu l-aș putea recomanda decât unui masochist.
În Eternal nu prea ai unde să te adăpostești în timpul luptelor, nu ai ziduri în spatele cărora să te ascunzi, nu ai elemente de cover. Jocul este neiertător, nu doar prin modul în care tu „rip and tear” demonii, ci și prin modul în care demonii „rip and tear” pe tine! Slăbiciunile tale sunt adesea exploatate de inamic, dar fiecare bătălie este o lecție, din care înveți cum să devii mai bun și să depășești obstacolele tot mai numeroase. Au existat și momente în care am simțit că dificultatea este nedreaptă, mai ales când mă trezeam asaltat și încolțit într-o arenă mică și pur și simplu inamicii se azvârleau asupra mea, blocând orice cale de scăpare. Aș putea să dedic un capitol întreg Marauder-ului, unul dintre inamicii care ar avea nevoie de o mică ajustare a AI-ului hiper-agresiv. Acest nemernic se teleportează, își asmute câinele spectral care te mușcă, poate ataca de aproape, poate ataca de departe, îți blochează orice atac cu excepția unei ferestre infime de vulnerabilitate, când ochii îi sclipesc în culoarea verde. E de-a dreptul ridicol cât de dur poate fi acest inamic, mai ales în spre sfârșitul jocului, când te lupți cu doi de-odată și am ajuns să blestem acest demon până și în limba vecinilor panonici. No comment.
Pentru a atenua frustrările unui game over, Eternal oferă o mulțime de mijloace de upgrade pe parcursul său. Upgrade-urile permanente la muniție, sănătate și armură sunt rare, dar sunt indispensabile. Armura Praetor poate fi upgradată din nou, aceasta îți oferă astfel, bonusuri pasive mai mult sau mai puțin esențiale pentru gameplay, iar acum poți să echipezi trei rune dintr-un set de nouă, care au efecte mai pronunțate, precum mobilitate sporită în aer, glory kills care îți dau și viață și armură, etc. Modificarea armelor este un proces lung, deoarece prima dată trebuie să cheltuiești weapon points care sunt acordate după lupte. Pentru a actualiza complet un mod, sunt necesare circa zece weapon points, dar recompensa este un atac special care necesită să îndeplinești încă o provocare suplimentară pentru a debloca definitiv funcția respectivă (sau să folosești un mastery token care se găsește târziu în joc).
Dacă ești un fan al jocurilor care recompensează nu doar abilitățile jucătorului, ci și răbdarea și persistența, DOOM Eternal este (în continuare) croit pentru tine. Calea pe care o parcurgi către o mașinărie a morții este un adevărat power trip, și pot spune că jocul are una dintre cele mai reușite campanii single player din memoria recentă. Accentul puternic pus pe secțiunile de platforming și explorare poate fi puțin ciudat la început, dar constituie elementul care diferențiază DOOM Eternal de restul genului. Abilitatea de dash face minuni când vine vorba de traversarea platformelor și, împreună cu sistemul său de double jump și wall climbing, mișcarea din Eternal are un nivel impecabil de fluiditate. Făcând uz de abilitățile de platforming ale Slayer-ului, poți să explorezi fiecare cotlon al hărților cu ușurință și să descoperi tone de secrete în fiecare misiune.
DOOM Eternal este la fel de mult un joc collect & unlock, pe cât este shooter la persoana întâi. Diversele obiecte de colecție sunt împrăștiate de-a lungul nivelurilor, încurajând explorarea și „aventura” înafara cărărilor bătătorite. Acestea sunt aproape întotdeauna vizibile cu ochiul liber, dar modul de a le obține necesită o abordare particulară a problemei, anume, utilizarea mediului înconjurător în combinație cu abilitățile de double jump, și restul amintite mai sus. Majoritatea acestor obiecte au o valoare intrinsecă pentru gameplay, de genul token-urilor sau extra life(1+), în timp ce altele servesc doar unui scop pur de colecționare, cum ar fi diversele figurine simpatice și vinilurile cu coloana sonoră, care pot fi admirate mai apoi în fortăreața de pe orbită a Slayer-ului.
În ceea ce privește modul Battlemode, acesta este o parte a pachetului care merită menționată. Nu m-am sinchisit prea tare cu modul multiplayer a lui DOOM 2016, dar aici, însă, Battlemode apare ca un spin-off distractiv și o extensie naturală a jocului. Fiecare meci este un mod 2v1 în care doi jucători aleg, fiecare, câte unul dintre cei cinci demoni, iar altul ia rolul Slayer-ului. Fiecare demon are propriul set de mișcări, similar cu ce ai văzut în campanie, în timp ce Slayer-ul acționează exact așa cum îl știi (taie cu drujba pentru muniție, glory kills pentru viață, etc) și încearcă să-i elimine pe cei doi jucători în rolul demonilor. Aceștia din urmă, pot chema alți demoni pe hartă pentru a-i băga bețe în roate jucătorului Slayer, și tot ei au la dispoziție câteva seturi de echipamente fiecare cu abilitățile aferente, menite să completeze stilul de joc al celuilalt coechipier. Nu știu câtă lume mai joacă acest mod, presupun că nimeni la ora actuală, dar a fost distractiv și mi-a lăsat o impresie bună când l-am încercat prin 2020.
DOOM Eternal nu reinventează roata, dar nici nu a trebuit să o facă. Este, în cele din urmă, jocul superior, comparativ cu 2016, având în vedere nivelul de rafinament și execuția impecabilă. Luptele sunt viscerale, violente, și extrem de satisfăcătoare, iar nivelul de complexitate găsit în fiecare bătălie este uimitor. În ciuda unor tendințe repetitive și a unor inamici mizerabil de frustranți, din punct de vedere mecanic, Eternal a fost, fără îndoială, cel mai rafinat și mai eficient FPS din generația sa. Adevăratul element spectaculos, însă, îl constă sistemul său de platforming și explorare surprinzător de robust, care folosește elemente de gameplay noi și relevante pentru seria DOOM.
Nu mai am altceva de zis decât că Eternal calcă pe urmele unei linii legendare în domeniul jocurilor video, iar id Software a făcut o treabă incredibilă acordând atenție acestei serii încă de la revitalizarea ei în 2016. Orice jucător care se consideră fan al jocurilor FPS s-a regăsit în DOOM Eternal, deoarece jocul aduce un omagiu bătrânului gen și modului în care acesta a crescut în ultimele trei decenii. Brutal, violent și rapid, n-a fost niciodată mai distractiv să eviscerezi măruntaiele infernalilor demoni, ajutat de un arsenal necruțător. Chiar și peste mulți ani, jocul va fi la fel de bun.
