Ce ți-e și cu psihologia asta… jocurile video ba sunt maica tuturor relelor din Calea Lactee, ba sunt cât se poate de indicate, dar să fie educative. Conform unor psihologi, dacă joci shootere, ai toate șansele de devii un serial killer în viața reală, dacă joci TBS-uri sau RTS-uri, o să rămâi singur și uitat în personalitățile multiple pe care le vei dezvolta, bașca n-o să ai cine să-ți schimbe pampersul la bătrânețe; iar dacă joci jocuri de curse ori fotbal, ai toate șansele să intri în primul stâlp când vei fi la volanul real, ori să-i rupi picioarele jucătorului echipei adverse într-o partidă de mini fotbal… Cât despre playerii trecuți de 30 – 40 de ani, aceștia ba sunt considerați „mai nou” kidults, ba sunt bine-mersi, normali cum vom vedea, ceva mai vechi decât „mai nou”. Mai că-ți vine să tânjești după trecut, când nu erai psihologizat pentru orice de toți specialiștii de duminică, care* să-ți interpreteze orice gest, vorbă sau… gând? Exemplul care îmi vine ca o mănușă este cel al pârțului: cum ai tras o amărâtă de bășină, cum apare psihologul care spune că ai dezvoltat o anumită formă de anxietate socială și de disconfort psihic, bășina fiind indicatorul suprem al stării emoționale. Să nu-ți vină să-l antropologizezi nițel? Nu era mai simplu să dai o fugă la duhovnicul „ales” nu „din oficiu”, să rostești formula deschisă „Părinte, am păcătuit” măcar de Paști și de Crăciun? Cât de rău putea fi? Primeai trei „Tatăl Nostru” și cinci „Născătoare” pe care le spuneai fluid și totul devenea roz-bombon cu divinitatea, cu aproapele și cu environment-ul. Asta pentru fideli, pentru atei era ok o discuție cu amicii. Deh, vremuri apuse, că azi nici ateii nu mai sunt ce au fost…
Raj Chetty, despre care eu cred că e un indian deștept și educat (ai cărui părinți, deștepți și educați, și de limbă tamilă, au emigrat din India în America pe la finele anilor ‘80), a realizat un studiu în care explică chiar și pe înțelesul psihologilor că „visul american” s-a blocat. Pentru cei născuți în anii ’80, care au acum peste 30-40 de ani, probabilitatea de a câștiga mai bine decât părinții lor a scăzut de la 90% la 50%. Această realitate economică creează un sentiment de stagnare și impredictibilitate în viața reală. Aici intervine un alt studiu, realizat de Oxford Internet Institute și condus de Andrew Przybylski, care explică faptul că jocurile video împlinesc nevoi psihologice fundamentale pe care societatea actuală le oferă tot mai greu: autonomia, competența și relaționarea. Pentru un adult de peste 30 de ani, viața cotidiană poate părea un joc cu reguli netransparente și cu recompense disproporționate. Da, este vorba despre playerii care lucrează de le sar capacele, sunt ocupați 10-12 ore pe zi (unii, mai remote, six-seven) plătesc taxe și impozite, au soții și, probabil, copii și, când vine seara sau când au și ei o zi liberă lăsată de divinitatea guvernamentală, își pornesc PC-ul (fani ai consolelor, scuzați-pardon, dar aici suntem altă sectă) și se bucură de o oră-două de gaming, pe care și-l doresc a fi de calitate. Aici, sigur că psihologii anti-gaming, care-s legiune, sar ca arși și se chakrizează cum că omul trebuie să petreacă timp de calitate cu familia, nu să dea buzna în jocuri video când soția pregătește cina și copilul vrea la oliță. Ei bine, reflexul despre care vorbeam este – încă – prea des perceput ca un semn de imaturitate.
Conform studiului realizat de Oxford Internet Institute, pentru mulți playeri de 30+, să deschizi PC-ul după job nu e echivalentul „sindromului Peter Pan”, ci mai degrabă o nevoie profundă de evadare. Într-o perioadă în care relațiile sociale sunt fade, piața muncii și avansarea în carieră în cadrul companiilor sunt mai incerte ca niciodată, iar viața de zi cu zi a adultului mediu devine din ce în ce mai obositoare, jocurile video oferă un moment de evadare, un spațiu structurat și stabil într-o lume care pare mai puțin incertă. Contrastul e fascinant, mai ales că societatea s-a cam „stricat”, cel puțin în ultimul deceniu. Studiul lui Raj Chetty arată un declin semnificativ în ceea ce este cunoscut sub numele de „mobilitate socială”. Dacă în anii ’50 era aproape garantat că vei o duce mai bine decât părinții tăi, generațiile anilor ’80 și ’90 au primit, în schimb, mai degrabă inflație și meme-uri. În lumea reală, regulile sunt haotice, iar promovările depind de orice, mai puțin de merit. În schimb, jocurile video (n.r. de calitate) oferă exact opusul: un manual de instrucțiuni, obiective clare și o progresie bazată pe efort. Într-o zi în care rezultatele tale la muncă sunt imprevizibile, un boss învins îți oferă singurul sentiment autentic de împlinire și chiar de control.
Studiul celor de la Oxford confirmă oficial ce știam deja: jocurile video nu-ți prăjesc creierul, ci te țin cu mintea trează, oferindu-ți acea doză rară de competență și libertate pe care locul de muncă ți-o refuză zilnic. Adevărații supraviețuitori par a fi cei care și-au făcut ucenicia în gaming în anii ’80 și ’90. Vorbim despre generația crescută cu jocuri exigente și fără milă față de rookies, unde sistemul de save era foarte limitat, iar o singură greșeală te trimitea direct în obștescul dar infernalul Game Over, totul fiind bazat pe numeroase eșecuri și progresie bazată pe învățare… Aceleași studii arată că acești veterani ai pixelilor sunt acum adulții ăia ciudați care, în loc să facă o criză de nervi când dau de greu, își analizează calm eșecul, își ajustează strategia și insistă până reușesc.
Deci, după 30 de ani, să butonezi tastatura nu mai e un semn de imaturitate, ci o metodă de relaxare care, spre deosebire de holbatul pasiv la mizeriile de programe din grila TV, chiar îți pune neuronii la treabă. Jocurile video sunt un fel de yoga, dar cu adversari și fără stretching: reglează stresul, te țin concentrat, bifând nevoi vitale de competență și autonomie pe care restul lumii pare să le ignore. Studiul de la Oxford îți dă, practic, undă verde: jocurile sunt o rutină la fel de sănătoasă ca mersul la sală sau cititul cărților bune, atât timp cât nu uiți să ai un echilibru în viață. Oficial, ești un adult responsabil care își cultivă starea de bine, nu un cretinoid care refuză să iasă din camera lui.
*Cacofonia e voită.
1 Comment