Anunț important pentru națiune: textul a fost scris de către „je” acum 14 ani, ergo, în primăvara anului de grație 2010, așa că luați-l ca atare. Dacă vreți, dacă nu, nu!
Cu profundă considerațiune, soldatu’ Cipryan, brâncardier priceput în linia a patra, că în linia întâi merg numai lu-hu-ză-hărs.
Războiul umed
- Copy, soldier?
- Hoo-ah, solid copy, sir, Lucius Vorenus, sir, aaa, Dr. Hunt, sir… da’ ce-am azi, frate… ‘Soap’ MacTavish, sir!
Cam tot pe atât de “solid copy” pare să fie şi Modern Warfare 2 faţă de primul Modern Warfare, apărut acum doi ani… Dacă aş fi scris review-ul atunci, acum sigur nu aţi citi aceste rânduri: 1) pentru că tentaţia să dau solid copy/paste la aproape tot ce aş fi scris acum doi ani era prea mare şi 2) pentru că nimeni n-ar citi un text modificat pe alocuri.
Memento
Pentru cei care în ultimii şase ani v-aţi ocupat numai cu extemporalele şi examenele vieţii, iată o scurtă recapitulare a datelor: în 2003, Infinity Ward a publicat Call of Duty, FPS WWII ce a cunoscut un succes covârşitor şi a recoltat aplauzele presei şi jucătorilor de pretutindeni. Acelaşi studio recidivează în 2005 cu foarte inspirat intitulatul Call of Duty 2, către care întreaga lume a purces ca în pelerinaj la sfintele moaşte, al cărui multiplayer a fost o isterie în masă, femeile ajungând să-şi smulgă în mod spontan sutienele şi chiloţii şi să urle de excitare în faţa monitoarelor. La vederea umplerii propriei vistierii, Activision a luat înţeleapta decizie să lanseze câte un Call of Duty pe an. Din păcate, Infinity Ward nu are decât două mâini (la figurat vorbind), aşa că Activision a chemat la încorporare studioul Treyarch şi a ordonat seriei un marş forţat. În 2006, a apărut astfel Call of Duty 3 pentru console, şi magia părea să nu mai funcţioneze, căci critica a fost destul de aspră cu jocul. La fel se va întâmpla cu Call of Duty 5: World at War, în timp ce Call of Duty 4: Modern Warfare, de la Infinity Ward, aduce numai laude din partea maselor însetate de război virtual. Ei, uite aşa butonăm noi azi Call of Duty 6: Modern Warfare 2, dezvoltat tot de Infinity Ward, că doar cifra e pară…
Din nou, la datorie
Povestea lui Modern Warfare 2 se desfăşoară la cinci ani după cea din primul Modern Warfare, unde Zakhaev murea ca un porc-de-câine ce-mi era. Cu toate că şi-a dat duhul în condiţii mizere, individul pare să fi avut parte de o ditamai ceremonie de îngropăciune din partea Bisericii Sfintei Rusii, căci a rămas în memoria colectivă a marelui popor de la Răsărit drept un martir şi-un om bun. Aşa se face că şi-a găsit iute un succesor, în persoana lui Vladimir Makarov, noul Satana al jocului. Cum tezele şi antitezele lui Makarov depăşesc niţel ideologia stalinistă şi trec la nivelul terorismului, întreaga comunitate occidentală se zburleşte, ergo se ridică nişte Ioane şi Gheorghe care sunt încadraţi într-o unitate de trupe speciale, Task Force 141, un fel de conglomerat de good guys din toate producţiile hollywood-iene apărute în ultimii 30 ani: de la SEALS, SAS şi Marines la agenţi CIA şi Rangers, toată suflarea participă la crosul tineretului contra terorismului.
Picătura ce umple paharul este un măcel de proporţii condus de lugubrul Makarov într-un aeroport rusesc, unde eşti obligat să participi la grozăvie sau să asişti, în funcţie de cât te doare sufletul să ucizi nişte pasageri care aşteaptă stresaţi avioanele spre destinaţii mai mult sau mai puţin exotice. Două vorbe despre scena asta „cutremurătoare”, dacă tot am ajuns la ea. E drept că misiunea este violentă şi poate şoca jucătorii minori, dar… amintiţi-vă: primul Call of Duty ne punea în pielea unui rus pentru care nu exista retragere, căci era mitraliat de blajinii săi ofiţeri, iar Call of Duty 4 ne obliga să ucidem soldaţi fără apărare. De data aceasta, Infinty Ward a împins lucrurile destul de departe şi masacrul din aeroport este prea caricatural ca să fie credibil. Dacă nu tragi în civili, te plictiseşti de moarte. Dacă tragi în ei, te plictiseşti din cauza lipsei de challenge… Pe scurt, misiunea putea fi abordată într-o altă manieră şi putea fi mai şlefuită. Aşa, întreaga scenă pare gratuită şi poate că singura motivaţie a includerii sale în joc este că justifică oarecum răzbelul ce va urma. Că doar îi bagă în oală pe imaculaţii americani, aşa că ruşii au motiv să declare război Statelor Unite şi lansează peste noapte o ofensivă de proporţii asupra sediului democraţiei satului global. Nu-ţi mai rămânde decât să-ţi serveşti patria, libertatea şi societatea de consum alternând între câteva personaje jucabile: Joseph Allen, Gary „Roach” Sanderson sau James Ramirez… cel puţin pe ăştia trei i-am numărat eu la apelul bocancilor. Din Riu do Janeiru până-n Caucaz, cu mici abateri pe o platformă petrolieră şi o bază submarină rusească, îţi începi turismul de război ca să pui capăt depresiei provocate de noua conflagraţie.
Modern Warfare²
Ca în orice Call of Duty apărut până acum, în Modern Warfare 2 totul este făcut după reţeta Hollywood-ului, aşa că ai putea fi tentat să-l caracterizezi drept mai mult decât un joc video şi aproape de dimensiunea unui film. În ciuda acestei reţete de succes, însă, scenariul lui Modern Warfare 2 este prost ritmat, cu un fir principal ce copiază schema evenimentelor ce au dus la izbucnirea primului război mondial: atentatul de la Sarajevo, reacţiile globale, invazia… Nimic nou pe niciun front, cu excepţia unei focalizări pe violenţa grafică şi un montaj însuşit de la George Lucas & Peter Jackson, cu salturi de la o locaţie/situaţie/personaje la altele. Cele câteva idei politice lansate aiurea sunt repede măturate de restul scenariului, haotic per ansamblu. Intriga este cusută cu aţă albă, nu poţi spune că ai cine ştie ce simpatie faţă de personajele cu care joci, cu atât mai mult, nu empatizezi cu ele, iar obiectivele misiunilor nu îţi rezervă nimic grandios sau surprinzător. Interesant este că nu poţi ucide niciun soldat american fără să fii penalizat cu un „end game”, chestie cam aiurea dat fiind gradul de realism al jocului şi când toată lumea ştie că „friendly fire” e inevitabil în luptă. Stilul ăsta, politically-casual-correct… La polul opus, găseşti posibilitatea măcelăririi de civili ruşi sau brazilieni fără să fii penalizat precum şi absenţa ca prin minune a civililor americani în plină inavazie citadină a ruşilor! Măi să fie…
Pe lângă adierea proaspătă adusă de single player-ul lui Call of Duty 4, Modern Warfare 2 pare o garsonieră în care s-a înghesuit un pluton de Navy SEALs după un prânz de ciolan cu fasole, într-atât de mare este numărul situaţiilor împrumutate din prima parte. Misiunea de infiltrare în duet mi se pare cel mai bun exemplu, cu atât mai mult cu cât cea nouă este o copie palidă după cea din CoD 4. Per total, nu te poţi declara uimit de-a lungul celor 6-8 ore de joc, în ciuda acţiunii ce te harponează la tot pasul. Nu vreau să fiu greşit înţeles: în MW 2 nu ai timp să te plictiseşti nici măcar o clipă şi jocul îţi oferă chiar câteva momente epice, în care adrenalina e la maximum şi îţi vine să urli „ăsta-i tata FPS-urilor”… Problema e că producătorii s-au mulţumit să ne încălzească cu nişte intro-uri de nivel cum sunt cel submarin, cel în care te caţări pe peretele de gheaţă sau chiar cel spaţial, după care ne-au lăsat cu buzele umflate şi sunt convins că şi-au încasat înjurăturile de rigoare pe toate limbile din partea tuturor fanilor seriei. Apropo de jucători, nu cred că sunt prea mulţi care să aibă habar ce naiba se petrece în jocul ăsta, căci sunt momente când nu mai înţelegi nimic, confuzia e totală şi chiar nu mai ştii cu cine votezi. Ideea schimbării personajului te poate da peste cap: la început eşti soldat în Orientul Mijlociu, după care te dai de trei ori peste cap şi te faci agent special infiltrat în trupele lui Makarov, apoi eşti iar soldat şi înduri tirul unei miliţii din Rio, după care te trezeşti în frigul siberian de unde faci un nou salt într-un (ne)fast food american… Rişti să nu mai înţelegi ce se întâmplă şi să-ţi continui şedinţele de shooting fără să mai dai doi lei pe story, iar la final, dacă te întreabă cineva „care-i plotul jocului?” să-i spui că habar nu ai şi că ai renunţat după câteva minute să-l mai ţii pe răboj. E clar că Infinity Ward mai are de învăţat câteva chichiţe în domeniul naraţiunii.
Bine, veţi mormăi, dar atunci cum naiba a devenit Modern Warfare 2 cel mai bine vândut joc din istorie şi poate unul dintre cele mai jucate?
Seniorul Războiului – ediţia 2009
Simplu, prin know-how-ul producătorilor! Single player-ul este foarte liniar (fie, în Rio ai o oarecare impresie de libertate dată de designul de nivel, dar tot falsă rămâne, căci toate drumurile duc către acelaşi punct), cu un A.I. destul de decent dacă-l priveşti din satelit şi foarte departe de perfecţiune dacă-l vezi prin luneta puştii. Infinity Ward are însă know-how-ul necesar să-ţi ia ochii cu acţiunea furibundă, ca să nu mai vezi scripturile ce stau în spatele evenimentelor. Iar MW 2 are scripturi la tot pasul, ce se declanşează aproape la minut în joc, dar pe care eşti tentat să nu le observi din cauză că zburzi din explozie în explozie, proiectilele şuieră din toate părţile, lumea urlă în jurul tău pe când tu te străduieşti să desluşeşti ordinele ce ţi le dă superiorul. Noroc că pasajele în care adversarii se spawn-ează la infinit nu mai sunt atât de grele şi aceştia au cam uitat să-ţi servească grenadele din dotare.
Chiar dacă o mare parte a jocului se desfăşoară în exterior, nivelurile sunt la fel de închise ca în jocurile ce conţin succesiuni de coridoare. Dar, cum spuneam mai sus, Infinity Ward ştie prea bine ce înseamnă să faci un FPS liniar şi îţi oferă tot timpul ceva nou, aşa că nu ai timp să te plictiseşti. În Modern Warfare 2 ai ocazia să te caţări pe un perete de gheaţă şi să ajungi în mijlocul unui contingent advers, să iei cu asalt o platformă petrolieră în plină furtună, să mori de câteva ori, să pilotezi un snowmobil într-o cursă demnă de un Burnout, să faci parkour pe acoperişuri ca să ajungi la elicopterul salvator, să salvezi ce a mai rămas din Washington, să tragi în tot ce mişcă într-un aeroport şi multe alte chestii cool, pe care sunt convins că toţi ni le-am dorit înainte de apariţia jocului! Jucarea unui nivel nu durează niciodată prea mult, iar misiunile de înlănţuie cu o viteză nebună, nelăsându-ţi timp nici să respiri. Cronometrat, toate nivelurile durează între 10-20 minute, aşa că senzaţia ce te stăpâneşte este că joci un film de acţiune à la Ridley Scott, Tom Hanks sau Michael Bay. Viteza cu care joci este şi cauza duratei de viaţă scurte a jocului – între 6 şi 8 ore – dar este şi calitatea sa principală.
Una dintre noutăţile simpatice introduse în MW2 este Predator, un sistem de ţintire aeriană pe care-l activezi dintr-o valijoară şi care face ravagii în rândurile adversarilor sau în rândurile tale, dacă te păcăleşti, cum am făcut eu, şi ţinteşti ca un idiot poziţia în care te afli tu şi camarazii tăi.
Dacă stai prost cu auzul şi cu văzul, mori până la urmă, dar măcar eşti avertizat de ecranul tot mai roşu, în funcţie de gravitatea rănilor, că trebuie să treci sub „cover” ca să-ţi revii. Aşadar, duck & cover, numeri până la cinci şi scoţi din nou pieptul la luptă cu o tensiune de aviator. De vrei să faci pe eroul şi îţi verşi ultimul strop de sânge pe monitor, revii cuminte la ultimul checkpoint – astea fiind mai dese decât fetele de pe centură – şi continui misiunea.
O altă noutate plăcută în gameplay este posibilitatea plasării de explozibil pe uşi sau ziduri, după care dai buzna în pas de bullet time (nu, nu-i la liber… şi ăsta se declanşează în mod automat!) şi ucizi tot ce trebui ucis într-o încăpere. Dar, şi momentele astea de bucurie sunt scurte şi puţine, după chipul şi asemănarea întregului joc.
Grafica şi coloana sonoră (Hans Zimmer) sunt foarte bine cizelate, contribuie la senzaţia că transpiri războiul prin toţi porii, iar engine-ul are o fluiditate incredibilă, fiind de o calitate mai presus de orice îndoială. Paleta de culori utilizată, filtrele aplicate pe imagine, profunzimea câmpului, arhitectura, perspectiva decorurilor… toate acestea sunt elemente ce fac din Modern Warfare 2 un joc impresionant din punct de vedere grafic. Remarcabilă este şi grija pentru detaliu în modelarea şi animaţiile personajelor, şi adăugarea unui engine fizic ce îţi oferă posibilitatea să interacţionăm cu anumite obiecte.
Sub aspectul tehnic, Modern Warfare 2 este ireproşabil, la fel din punctul de vedere al manevrabilităţii, reglată cu o precizie de ceas elveţian.
Personajul cu care joci se mişcă natural, controlul este imediat, armele sunt foarte credibile, ironsight-ul este impecabil şi atunci când tragi se întâmplă exact ceea ce trebuie să se întâmple când deschizi focul. În afară de toate cele enumerate mai sus, gameplay-ul nu prezintă cine ştie ce interes… Heh, dar când spun „cele enumerate mai sus” mă refer la ceea ce constituie, de fapt, esenţialul unui FPS ce se respectă.
FPS-ul deceniului?
Call of Duty: Modern Warfare 2 este visul oricărui începător în FPS-uri, visul publicului larg şi visul oricărui editor de jocuri din lumea asta. Cu un gameplay uşor de stăpânit, o acţiune de o intensitate unică, o atmosferă de război garantată 100% şi o paletă largă de opţiuni în multi, poţi juca MW2 până la anu’ fără să te saturi de el. Campania single player este ucigător de eficace, fiind scurtă, dar variată şi funcţionează după principiile unui montagne-russe: te-ai urcat în trenuleţ, înaintezi printre scripturi şi, la anumite intervale de timp (în momentele prevăzute de producători), strigi „uaaa, ce tareee!” într-o tonalitate soră cu piscul actului sexual. Pentru veteranii care au jucat majoritatea FPS-urilor apărute în, hai să zic ultimii cinci-şase ani, însă, Modern Warfare 2 riscă să devină un imens déjà vu…
Ce ne rezervă seria în viitorul apropiat? Mai aşteptăm doi ani până să apară Modern Warfare³, dezvoltat tot de Infinity Ward, care va dura 5-6 ore, va recicla tot ce a apărut până acum şi va avea parte de o campanie de marketing la puterea a treia? Heh, să vedem, poate că apariţia noului Medal of Honor va boosta niţel imaginaţia celor de la Infinity Ward.
Ciprian Coroianu
