Pe lângă că reveiew-ul apărut la vremea lui (2006) în PC Games îmi trezește niște amintiri hilare, căci i l-am plasat perfid dar suveran colegului Super Mario, pe fruntea căruia scria „joc dăcât shootere WW2”, Commandos Strike Force a fost o ciudățenie (ca să nu-i spun struțocămilă) ieșită parcă din misterele OZN-urilor de la Pădurea Baciu: acțiunea jocului se desfășoară în anul 1942, când un sniper englez este parașutat în Franța ocupată ca să sprijine Rezistența. Da, de unul singur, pentru că dude este atât de puternic, încât nimicește inamicul din Wehrmacht cât ai zice „weltanschauung”. Lucrurile încep să se complice, însă. Amicul și colegul său Green Beret încearcă să ajungă la întâlnirea fixată pe cale aeriană, dar, în timpul călătoriei, pilotul avionului vrea să-i facă felul irlandezului. De ce? Nu i-o fi plăcut figura lui, o fi ridicat tonul la el, o fi mâncat prea multă fasole înainte de decolare? Nu știm și nici nu vom ști vreodată. Cert este că Beretul sare din avion și, ca să vezi noroc, aterizează exact în tabăra în care se afla Sniperul! Credeți că se lasă cu îmbrățișări și cu o beție pe cinste? Aș! De fapt, cei doi sunt prinși în capcană, căci ochii germanilor îi vegheau peste tot, cam ca babele din satele noastre tradiționale. Bineînțeles că Green Beretul lichidează tot ce mișcă, cu câte o mitralieră în fiecare mână, după modelul lui Arnold în filmul… Commando. Este momentul să intre în scenă al treilea personaj al echipei, Spionul, pe care Beretul îl acuză pentru tot restul jocului de înaltă trădare. Bine, trădare să fie, dar s-o știm și noi! Și totuși, Spionul elimină batalioane, ba chiar divizii întregi de germani, așa că ceva e cusut cu ață albă acolo. Abia mai târziu, la Stalingrad, mini echipa noastră îl descoperă pe adevăratul Iuda, care, oare ce naționalitate ar putea avea? Nu, contrar obiceiului, nu este român, ci este rus…
Gameplay de… doi lei
Cum ați remarcat deja, povestea este de o incoerență crasă, grafica a fost portată de pe PS2, iar A.I.-ul este vai ș-amar! De fapt, aici este și marea problemă a jocului: statici și surzi ca niște pensionari care se uită peste revista Playboy în parc, paznicii își așteaptă cu răbdare și chiar cu un dram de candoare rândul la căsăpire. De exemplu, în momentul când i-ai luat gâtul unuia, al doilea soldat (care se află la un metru) pare că nu vrea să vadă și să audă nimic, nu catadicsește nici măcar să se întoarcă, așa că îl poți lichida fluierând Kalinka. Adversarii sunt atât de proști încât nici măcar niște amărâte de diversiuni nu poți organiza! Teoretic, le poți arunca monede crezând că sunetul acestora le va atrage atenția; practic, le arunci un pumn de monede în față și ei nu au nici cea mai mică reacție. Câtă lipsă de corupție pentru acea perioadă!
Primitiv
Commandos Strike Force este grotesc de ratat! Dacă din puncte de vedere grafic, fie, mai ținea pasul, gameplay-ul nu merită nici măcar minutele pe care ți le rupi din prețiosul timp ca să-ți bați joc de el. Aspectul infiltrării este o farsă golită de dificultate, iar când treci în modul first person totul devine simplist. Ai senzația că joci un Call of Duty fără pic de atmosferă, dotat cu un design de nivel anecdotic și cu un AI în care „I” vine de la imbecilitate, nu de la inteligență. Fără miză, fără interes, destul de departe de conceptul Commandos, acest Strike Force cred că a luat premiul pentru cel mai prost FPS al anului 2006. Noroc cu muzica ce mai salvează din impresie.
