Darkest of Days

Ha, ăla nu-i Custer? Generalul George A. Custer, că la americani nu poţi să fii şef dacă nu ai şi o iniţială în nume. Uite că mai vine un val de piei de roşii, combo Chyenne/Sioux, condus de însuşi Sitting Bull. Ce mă fac, că ăştia au încins în jurul meu o sârbă de nu mai văd scalpul camaradului din faţă?! Pfff, bine că s-a terminat, noroc cu bula aia albăstruie ce a apărut din senin şi cu Friţii ăştia sârguincioşi care trag la mitralieră mai ceva decât rușii la măsea. Ia să circul niţel prin tranşeele astea să văd cu ce am de-a face… Hopa, ce dracu’ caută legionarul ăsta roman în faţa mea?! Şi ploaia asta de cenuşă? Ce, erupe Vezuviul?! Da’ ce am, frate, de-am luat-o razna chiar aşa? O fi vreun atac de schizofrenie. Asta-i curat cea mai neagră dintre zilele pe care le-am trăit până acum… O să dau iute o fugă la soţia psihiatru a unui amic filosof, pentru că vreau să vorbesc despre asta.

Historia Magister Vitae

În speranţa că intertitlul nu sugerează nimănui o scenă bucolică în care o cireadă de vaci rumegă glorios, ţin să vă amintesc că 8Monkey Labs sunt un studio înjghebat în anul de graţie 2005 de Phantom EFX, nişte unii care se îndeletniceau cu dezvoltarea de jocuri tipice lăcaşurilor de perdiţiem foarte dragi lui Piți – fostul selecţioner al Naţionalei noastre (Poker, ruletă, şeptic, Popa Prostu’ etc.). Se prea poate ca băieţii să fi scos nişte bani din aşa ceva şi uite că au dezvoltat primul lor FPS, Darkest of Days.

Abia de-ţi tragi prima suflare în joc, că răspunzi la apel cu numele Alexander Morris, eşti răcan în Regimentul 7 Cavalerie condus de Generalul Custer şi dai ortu’ popii în văzul lumii, fără pic de jenă, în plină bătălie de la Little Big Horn (1876, după fidabila Wikipedia). Nici nu apuci să mori bine că eşti teleportat în viitor de o societate secretă ce poartă extrem de inspiratul nume KronoteK, şi este fondată pe sănătosul principiu „Istoria nu se schimbă, că altfel s-au dus pe apa sâmbetei diplomele noastre”. Kronotek ăştia fac orice să te simţi ca la mama acasă, aşa că te trezeşti în faţa unui computer cu exigenţe materne şi eşti flancat de un mucalit, Dexter, pe numele lui. Misiunea ta este asemănătoare celei pe care o îndeplineşte o femeie de serviciu conştiincioasă: trebuie să cureţi nişte pete nasoale apărute pe obrazul omenirii odată cu dispariţia doctorului Koell, savantul care a descoperit călătoria în timp. Floare-la-ureche! Dai buzna iute în deja familiara bulă albăstruie şi intri în pâine, că doar te aşteaptă personaje importante din trecutul omenirii, pe care trebuie să le protejezi şi adversari pe care să-i execuţi. Carevasăzică, faci parte dintr-un fel de Patrulă a Timpului. Bravo, stimabile!

Înapoi în viitor?

Nimic de zis, ideea şi ingredientele jocului sunt geniale: călătorie în timp, interferare cu câteva ore cruciale ale Istoriei în scenarii fidele câtorva bătălii clasice, mascrare de soldaţi sudişti şi legionari romani cu ajutorul unor arme futuriste… uau, să tot joci asemenea FPS-uri în 2009! Din păcate, varietatea epocilor lasă enorm de mult de dorit, jocul oferindu-ne, pe lângă un sejur scurt la Pompei şi unul ceva mai de durată într-un lagăr de exterminare nazist, o simplă alternare între Războiul de Secesiune american şi Primul Război Mondial. Nefericită ocazie să spun că acesta este şi una dintre bubele jocului: reciclarea ad nauseam a două epoci, şi uneori a aceloraşi hărţi, preţ de şase-şapte ore de joc, în loc să ţi se ofere epoci noi şi misiuni inedite.

Mi-aş fi dorit să văd ceva din bătălia de la Zama sau cea de la Waterloo, un pic de Cruciadă sau măcar faţa bărboasă a Papei Clement al VII-lea după ce e salvat de Garda Elveţiană, că nu sunt absurd să cer bătălia de la Călugăreni, atacul de la Smârdan sau, Doamne-fereşte, ditamai (r)evoluţia din decembrie ’89…

Imediat ce intri în joc, te cuprind migrenele şi îţi dai seama că Războiul Civil american este plictisitor, chiar dacă-i foarte acurat redat din punct de vedere istoric. Utilizarea mizerabilei muschete Springfield este frustrantă, pentru că după fiecare foc tras trebuie să faci faţă unui lent proces de reîncărcare a armei. Dacă v-aţi întrebat până acum de ce industria de gaming nu geme de FPS-uri plasate în timpul Marelui Război sau pe la ’77, acum aveţi răspunsul: timpul de încărcare a unei arme de foc primitive cere cca. 4-5 secunde în plus faţă de armele automate ce apar în FPS-urile plasate în războaie mai apropiate de timpul nostru. La gradul de realism pe care vor să-l atingă toţi producătorii azi, e lesne de înţeles de ce această perioadă ar enerva mai mult jucătorii în loc să-i pasioneze.

Lumini şi umbre

Noroc cu armele futuriste ce apar în joc: 1) pentru că sunt o alternativă necesară la vechiturile din timpul Războiului Civil şi WWI şi 2) pentru că îţi oferă o uriaşă doză de divertisment. Nimic nu poate egala într-un shooter ideea de a purta un BFG meseriaş şi a secera, a la Rambo, zeci de adversari care aleargă ca potârnichile în raza ta vizuală! Feeling-ul e enorm şi distracţia garantată: să stai de veghe în lanul de secară şi să-i aştepţi pe sudişti să iasă la câmp deschis sau să tragi cu ditamai proiectilele ca un artilerist într-o vale unde nemţii atacă în valuri, e o plăcere pe care nu multe FPS-uri ne-au oferit-o de-a lungul timpului. Partea proastă este însă că Darkest of Days seamănă mai degrabă cu un documentar decât cu un FPS propriu-zis, căci eforturile tale nu influenţează cursul bătăliei, şi ai senzaţia că eşti mai degrabă un spectator decât un jucător care pune umărul activ la deznodământul acţiunii.

Ultimele scenarii –lagărul de concentrare nazist şi Pompei – sunt excelente şi încing atmosfera, oferindu-ne o adevărată uşurare după lungile alergări şi lentele lupte ce caracterizează prima parte a jocului. În special, Pompei, este foarte reuşit: ploaia de cenuşă, cutremurul… dar mai bine vă las să descoperiţi singuri despre ce-i vorba.

Misiunile lui Darkest of Days se încadrează în tipicul „mergi din punctul A în punctul B”, „menţine poziţia cutare” sau „protejează-l pe cutărică şi ucide băieţii răi”. Fie că te afli per pedes ori la bordul unui zeppelin, te loveşti de alegerile destul de neinspirate ale producătorilor, ce te ţintuiesc cu greu în faţa monitorului, cu atât mai mult cu cât A.I.-ul este unul dintre cele mai imbecile şi mai enervante pe care mi-a fost dat să le văd de la „paradigmele” Gene Troopers şi Soldier of Fortune 3 încoace: primul lucru la care se gândesc adversarii este să alerge de nebuni şi să-şi găsească un adăpost; chiar dacă trec pe sub nasul tău, ei se fac că nu te văd şi aleargă în continuare în loc să tragă în tine care stai – intenţionat – ca fraierul în calea lor. Practic, orice confruntare se transformă într-o confuzie totală din care nimeni nu mai înţelege nimic!

Între misiuni şi în funcţie de cât ai fost de cuminte cu făgaşul Istoriei, primeşti un anumit număr de puncte cu care îţi îmbunătăţeşti armele: cadenţa de tragere, viteza de încărcare, mărimea încărcătorului şi precizia tragerii. Cam ca în S.T.A.L.K.E.R. sau Wolfenstein, dar cu opţiuni mai sărăcăcioase. Că tot veni vorba de arsenal, regăsim în joc arme din diferite epoci, pe lângă teribilele scule futuriste ale celor de la Kronotek: pistoale, puşti de asalt, sniper, shotgun, lansator de rachete etc. Per ansamblu, feeling-ul armelor este foarte reuşit şi, dacă aveţi răbdare să jucaţi până la final, o să daţi peste o mândreţe de armă cum rareori întâlneşti în FPS-uri.

Marmoset Game Engine este motorul dezvoltat in-house de 8Monkey Labs, şi ne oferă hărţi deschise, pe care putem ataca şi flanca adversarii după pofta inimii… cu condiţia să nu dăm nas în nas cu numeroasele ziduri invizibile şi alte forme de relief pe unde „nu se trece”. Fără să fie prea bine optimizat, Darkest of Days este, suprinzător, destul de reuşit la compartimentul grafic, unde remarcăm efecte simpatice de lumini, texturile de bună calitate ale armelor şi modul în care este redată apa. Nu trebuie să uităm nici că pe ecran apar simultan câteva zeci de NPC-uri, camarazi şi duşmani (toţi arată ca Ieremia din „Toate Pânzele Sus – the movie”) şi, cum cantitatea nu înseamnă calitate, compromisurile făcute la finisarea grafică şi în gameplay se pot datora şi acestui fapt.

Epilog

Vara nu-i ca iarna, scalpul lui Custer era diferit de cel al lui Sitting Bull şi Darkest of Days nu este Call of Duty. Păcat de jocul ăsta: îi lipseşte un dram de „ceva” ce l-ar fi putut transforma într-un FPS demenţial. Producătorii au avut la dispoziţie toate ingredientele ca să scoată un titlu de excepţie: călătorie în timp, arme futuriste, bătălii epice, niveluri ceva mai deschise decât media FPS-urilor recente… din păcate, a ieşit un FPS mediocru, cu idei bune dar neexploatate şi o atmosferă ce nu te îmbie la sesiuni prelungite de shooting. Cu toate aceste neajunsuri, jocul are un potenţial enorm, aşa că aşteptăm o continuare de la 8Monkey Labs, căci ar fi loc berechet pentru un Darkest of Days 2.