Dragonul este o figură mitologică importantă în aproape toate civilizațiile vechi. Cu 5.000 ani î. Ch. dragonul este menționat în textele sumeriene, după care, cu 2.000 ani î. Ch., îl regăsim în China și Mesopotamia, urmând să reapară cu puțin timp înainte de creștinism, taman în India. Este o figură foarte prezentă în mitologiile și legendele occidentale, în special în cele celtice și grecești. Așadar, putem estima vârsta dragonilor la 7.000 ani.
Dragonii la orientali
Pentru majoritatea civilizațiilor orientale din antichitate, dragonul este simbolul răului. El apare ca un paznic redutabil sau ca un simbol al răului; este adversarul care trebuie învins pentru a intra în posesia comorilor sale ascunse. Babilonienii credeau că zeița Tiamat este un dragon care comandă hoarde de șerpi și de monștri.
Pentru egipteni, Apopis era zeul dragon al întunericului, care era bătut măr în fiecare dimineață de Ra, pentru a aduce soarele deasupra lumii.
Potrivit doctrinei hindu, dragonul se identifică cu Începutul, Agni sau Prajapati; ucigașul dragonului este cel care face sacrificiul și care se identifică cu puterea divină. Dragonul produce soma, băutura nemuririi… de fapt, el este soma sacrificiului spiritual.
Patriarhul zen Hui-Neng afirmă că dragonii și șerpii sunt simboluri ale urii și răului. Teribilul Fudo japonez ce domină dragonul învinge în același timp necunoașterea și întunericul. Singurele excepții apar însă la chinezi și japonezi, unde dragonul este simbolul înțelepciunii și reprezintă spiritualitatea. El este o întrepătrundere a principiilor antagonice ale universului (yin și yang). La sărbătoarea Anului Nou chinezesc, dragonul învinge spiritele rele pentru noul an. Puterea dragonului este una plină de mister. Confucius vedea în Lao Tze însăși personificarea dragonului. Pe de altă parte, aidoma dragonului-soma, și dragonul chinez aduce cu sine nemurirea: dragonii zburători sunt „armăsarii” Nemuritorilor, ducându-i pe aceștia în Cer. De exemplu, Huang-Ti s-a folosit de dragon ca să învingă tendințele rele, și aurcat la cer călare pe un dragon. El însuși era un dragon, la fel ca Fu-yu, suveranul primordial care a primit de la un cal-dragon Ho-t’u. Grație dragonului Marele Yu a organizat lumea uscând apele: dragonul trimis la cer i-a deschis calea (k’ai tao). Putere cerească și stăpânitoare, dragonul a devenit așadar simbolul Împăratului. Acest simbol nu este valabil numai în China, ci și în aria celtică, unde reprezintă funcțiile regale și ritmul vieții ce garantează ordinea și prosperitatea. Practic, dragonul este manifestarea puterii imperiale chineze: fața dragonului înseamnă fața împăratului, mișcarea dragonului este purtarea maiestuoasă a capului, iar perla dragonului (despre care se crede că o țină în gură) înseamnă perfecțiunea gândirii și a ordinelor sale. Până și Mao Tse-Dung ar fi declarat că „perla dragonului nu se discută”.
S-a încercat o distincție între dragonul lung (de apă) și dragonul kuei (de pământ). În Japonia există chiar o distincție comună între patru specii: ceresc, pluvial, terestru-acvatic și subteran. De fapt, este vorba despre „aspecte distincte ale unui simbol unic, cel al principiului activ și demiurgic: puterea divină, elanul spiritual.” Dicționarul de Simboluri (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant) ne spune chiar că dragonul este simbol al puterii de viață: el vomită apele primordiale, Oul Primordial, asimilându-se astfel Cuvântului creator. Este principiul, ch’ien, însăși originea Cerului și creatorul ploii, care provine de la șase dragoni. Yi ching spune că sângele său este negru și galben, culorile primordiale ale cerului și pământului.
Dragonii la occidentali
Pentru civilizațiile occidentale dragonul are o simbolistică variabilă. În mitologia greacă dragonul apare deseori ca un paznic al unei comori sau al unei prizoniere și este reprezentat ca un devorator de oameni. De exemplu, Ladon veghea asupra merelor de aur în grădina Hesperidelor, și Perseu a ucis un dragon ca să o elibereze pe Andromeda. De exemplu, pentru creștini dragonul este o creatură a diavolului, sinonim al distrugerii, cum apare în Apocalipsă, sau un simbol păgân. Origene confirmă identitatea demonică a dragonului în Psalmul 74 (Leviatanul) și, în afară de Arhanghelul Mihail și Sfântul Gheorghe care sunt reprezentați strivind balaurul, mai apare însuși Cristos, ceea ce înseamnă victoria credinței asupra răului. Mai târziu este utilizat în procesiunile religioase unde reprezintă erezia învinsă de Biserică.
Pentru civilizațiile occidentale dragonul are o simbolistică variabilă. În mitologia greacă dragonul apare deseori ca un paznic al unei comori sau al unei prizoniere și este reprezentat ca un devorator de oameni. De exemplu, Ladon veghea asupra merelor de aur în grădina Hesperidelor, și Perseu a ucis un dragon ca să o elibereze pe Andromeda. De exemplu, pentru creștini dragonul este o creatură a diavolului, sinonim al distrugerii, cum apare în Apocalipsă, sau un simbol păgân. Origene confirmă identitatea demonică a dragonului în Psalmul 74 (Leviatanul) și, în afară de Arhanghelul Mihail și Sfântul Gheorghe care sunt reprezentați strivind balaurul, mai apare însuși Cristos, ceea ce înseamnă victoria credinței asupra răului. Mai târziu este utilizat în procesiunile religioase unde reprezintă erezia învinsă de Biserică.
Pentru popoarele scandinave, dragonul este o reprezentare a forței, Siegfried dobândește invincibilitatea ucigând dragonul Fafnir, acoperindu-se cu sângele lui. Ca să-și sperie de moarte adversarii, vikingii își ornamentau prora drakkarelor cu sculpturi pe care reprezentau dragoni. Mitologia scandinavă menționează și un dragon ceresc încolăcit în jurul pământului: Midgardorm.
În mitologia celtă dragonul este reprezentat ca fiind cel mai teribil adversar care poate fi înfruntat, așa că, aproape toți cavalerii mesei rotunde au ucis câte unul în cursul căutării Sfântului Graal, iar Arthur, ca un rege ce se respectă ar fi ucis chiar mai mulți. În The tale of Llud and Llewelys se poves-tește despre lupta dintre dragonul roșu și dragonul alb, acesta din urmă fiind un simbol al invadatorilor saxoni. La final, cei doi dragoni sunt înmormântați la Oxford, într-un mormânt de piatră. Până ce ei rămâneau îngropați insula nu urma să mai sufere nicio invazie. Dragonul închis, îngropat, este simbolul puterilor ascunse, cele două fețe ale unei ființe tainice. Dragonul alb are culoarea lividă a morții, în timp ce dragonul roșu are culoarea violenței și furiei. Cei doi dragoni înmormântați împreună simbolizează destinul comun. Furia a încetat, dar cei doi dragoni ar putea învia împreună și continuă să fie o amenințare, o putere gata să se dezlănțuie asupra unui potențial invadator.
În De la Zalmoxis la Genghis-Han, Mircea Eliade amintește de o pictură murală din Turkmenistan care înfățișează un stindard ce reprezintă „un lup sau un dragon cu cap de lup”. Ceea ce cunoaștem cu toții este că stindardul dacic reprezenta un lup cu corp de dragon. Eliade concluzionează că „penetrația stindardului dotat cu un draco în armatele romane ale Imperiului de Jos se datora, foarte probabil, unei influențe parte sau dacice”.
Morfologia dragonului
E destul de dificil să ne dăm seama azi cum își închipuiau sumerienii și babilonienii dragonul. Cea mai veche reprezentare cunoscută este cea a lui Sirrush, dragonul de la poarta lui Iștar, a cărei creație este estimată pe la anul 600 Î.C. Dragonul apare ca o creatură cu patru labe, de formă canină, acoperită de solzi. Totuși, această reprezentare pare să fie în contradicție cu conceperea lui Enuma Eliș, unde aspectul Tiamatului este de șarpe gigantic.
Primele identificări clare ale morfologiei dragonului sunt cele ale aztecilor, chinezilor și japonezilor. Pentru azteci, dragonul este întrepătrunderea șarpelui cu pasărea, iar rezultatul este Quetzalcoatl, „șarpele cu pene”. Dragonii chinezi și japonezi au cam același aspect, singura diferență notabilă fiind numărul ghearelor: cele ale dragonului japonez sunt în număr de trei, iar cele ale dragonului chinez sunt patru pentru speciile comune, respectiv cinci pentru dragonul imperial. Cea mai exactă descriere a aspectului dragonului chinez a fost făcută de Wang Fu cu puțin înainte de începerea creștinismului. Dragonul este reunirea tuturor speciilor animale de pe pământ. El are un corp de șarpe, solzi ca de crap, cap de cămilă, coarne de cerb, ochi de iepure, urechi de taur, gât de iguană, stomac de broască, labe de tigru și gheare de vultur. O coamă de leu îi împodobește gâtul, bărbia și articulațiile labelor. Dragonul mai are coarne asemănătoare cerbului și mustăți mari îi împodobesc botul. Deh, struțo-cămila descrisă de Dimitrie Cantemir în Istoria Ieroglifică e un fulg pe lângă un dragon! Dragonul oriental poate avea mai multe culori: roșu, albastru, negru, alb și galben. Este deseori reprezentat ținând o perlă în gură sau între gheare, din care pare să-și tragă puterea prin care își demonstrează caracterul divin.
Primele reprezentări ale dragonului în Orientul Mijlociu apar în Egipt, cu circa 1600 ani î. Ch. și anume cele ale lui Uroboros, dragonul care își mușcă coada. Această reprezentare a fost preluată și de fencieni, și de greci. Acest simbol se regăsește și în cultura celtică și în mitologia scandinavă, unde Jordmundgangr încolăcește sub pământ rădăcinile lui Yggrassil, frasinul ce sprijină bolta cerească.
În Occident dragonul ia forma unui șarpe gigant. Nu există nicio mențiune clară a dragonului în textul original al Volsunga Saga, unde este menționat un șarpe monstruos. Creștinismul se pare că este cel care a importat din Orient noțiunea de dragon, căci în adaptarea creștină a mitologiei păgâne nord europene, Cântecul Nibelungilor, Siegfried înfruntă un dragon, iar nu un șarpe gigantic. Începând cu era creștină dragonul ia numeroase forme, fără să fie însă posibilă o determinare clară a originilor sale temporale și/sau geografice.
Într-un text saxon din secolul al VI-lea, Beowulf înfruntă un dragon, descris ca un șarpe înaripat ce scuipă foc. Este vorba despre prima apariție a dragonului așa cum îl cunoaștem din universul Heroic – Fantasy. Această reprezentare e o construcție occidentală pornită dintr-o formă orientală asociată miturilor Orientului Mijlociu. De atunci, dragonul occidental are o morfologie relativ stabilă, mai puțin în ceea ce privește talia. Aceasta putea ajunge de la gigantică (umbra dragonului putea acoperi un întreg oraș), la talia unei libelule.
O altă caracteristică importantă a dragonului din brandul „Heroic – Fantasy” este diversitatea caracterului său și atitudinea sa față de oameni. De la statutul de monstru care reprezenta răul absolut în Vechiul Testament, dragonul devine simbol al regilor Britaniei, atunci când Uther, bazându-se pe o previziune a lui Merlin, dă comandă pentru doi dragoni de aur: unul a fost depus în catedrala din Winchester, iar pe celălalt l-a păstrat pentru luptă. Din acel moment, Uther și-a căpătat supranumele de Pendragon (cap de dragon în limba bretonă). Până în prezent, dragonul a rămas simbolul Țării Galilor. Vom vedea în cele ce urmează cum prestează și cu ce „se mănâncă” dragonii în universul Heroic-Fantasy.
Dragonii în universul Heroic-Fantasy
Puțină anatomie nu strică… Cum elfii, dwarfii sau orcii sunt figuri esențiale ale Heroic-Fantasy, tot așa și dragonul este o figură de neocolit a acestui univers. Din punct de vedere anatomic, există două mari tipuri de dragoni: dragonul oriental și dragonul occidental. Cum dragonul oriental este aproape inexistent în Heroic-Fantasy nu are rost să pierdem timpul și mai bine ne ocupăm de dragonul occidental. Deși aspectul exterior al dragonului ne duce cu gândul în primul rând la reptile, un studiu ceva mai amănunțit arată că dragonul tinde mai degrabă spre feline. Cu excepția gurii, dragonul nu are prea multe în comun cu crocodilul, de exemplu. Studiul morfologiei dragonului arată că scheletul și repartiția mușchilor sunt foarte apropiate de feline, majoritatea mușchilor fiind concentrați pe piept. Sigur că prezența mușchilor necesari bătăilor de aripi amplifică acest fapt. Labele au forma celor de felină, dar extremitatea lor este foarte apropiată de cea a unui vultur, de exemplu, fiind prevăzute cu gheare orientate spre înainte. Aripile dragonului sunt asemănătoare celor ale unui liliac și sunt dotate cu un fel de deget care nu este legat de membrana aripii. Gura dragonului are o formă foarte apropiată de a prădătorilor mari, la aceasta adăugându-se prezența coarnelor.
Pielea dragonului este acoperită în întregime de solzi, despre care se crede că sunt mai tari decât oțelul. Aceștia sunt perfect ordonați pe toată suprafața corpului și urmează toate mișcările, fapt care duce la reputația de invulnerabilitate de care se bucură dragonul. Forma solzilor variază în funcție de partea corpului pe care o acoperă. Solzii mai mari sunt așezați pe gât, coadă, spate, labe și piept. Sunt dispuși după modelul țiglelor și se acoperă unii pe alții, ceea ce întărește rezistența creaturii.
Celelalte părți ale corpului sunt acoperite de solzi mai mici, fixați pe piele. Un dragon nu-și pierde niciodată nici pielea nici solzii… nu în mod natural. Solzii cresc și se înnoiesc pe toată durata vieții dragonului. O altă caracteristică a dragonului care îl apropie de reptile este modul său de reproducere: prin ouă și fără să-și alăpteze puii.
Singurele particularități anatomice ale dragonului care nu pot fi incluse în altă specie animală sunt coada și gâtul, care par să fie unica moștenire de la șarpe. Un studiu anatomic al dragonului ne arată că acesta nu poate fi considerat un șarpe cu labe și aripi. Dacă anatomia dragonului occidental diferă sensibil de cea a dragonului oriental, remarcăm cum cele două tipologii seamănă în acest caz.
Puțini autori de Heroic-Fantasy au detaliat toate aspectele vieții dragonilor, majoritatea informațiilor citate aici provenind din RPG-uri, în special din Dungeons & Dragons – Draconomicon. Cu câteva excepții, este admis că dragonul are o talie imensă. Se pare că el nu încetează să crească pe durata întregii sale vieți. Un dragon adult atinge în majoritatea reprezentărilor cca. 10 m. Dar un dragon bătrân poate depăși cu ușurință această talie. La ieșirea din ou, dragonașul măsoară până la un metru. Dezvoltarea fizică și intelectuală, deci atingerea maturității, poate dura cca. 50 ani. În această perioadă dragonul se așează la cuibul lui. În acest stadiu, el are deja o putere colosală și capacitățile sale intelectuale le depășesc cu mult pe cele ale unui om obișnuit. Dragonul atinge vârsta adultă către 400 ani. Odată ce a depășit această vârstă, dragonul continuă să crească în rezistență, iar capacitățile sale intelectuale și forța fizică sunt deja considerabile. Durata de viață a dragonilor variază în funcție de reprezentări, dar este în orice caz foarte mare, în unele cazuri fiind descris ca nemuritor. În mod obișnuit aceasta se numără în secole, iar maximumul estimat este de cca. 1200 ani. Ca să vezi, mai mult decât Noe care a prins și un potop la vremea lui… Este foarte greu să-ți dai seama exact care este vârsta medie la care un dragon moare de moarte naturală, căci ei trăiesc ascunși și de regulă, din cochetărie, își exagerează vârsta. S-a speculat foarte mult pe marginea acestui subiect, mai ales pe ideea cimitirului dragonilor. Anumite universuri – în special Forgotten Realms – menționează dracoliches (undead dragon) care pot viețui mai multe milenii devenind creaturi de o putere ieșită din comun.
Să-l psihologizăm nițel?
De ce nu? Nu râdeți, căci dragonul are anumite trăsături psihologice, ce depind foarte mult de universul în care evoluează acesta. În genere, dragonul suferă de un complex de superioritate și se consideră unica formă de viață perfectă pe care a văzut-o fața pământului. Dragonul este considerat creatura cea mai inteligentă dotată cu un spirit puternic. În aproape toate descrierile cea mai mare bulină neagră a dragonului este aroganța sa, care este pe măsura taliei sale. Sunt foarte multe cazuri de dragoni care au fost învinși pentru că au cedat în fața flatărilor. O altă tendință foarte răspândită între dragoni este avariția și acumularea de comori (materiale sau ezoterice). În rest, psihologia dragonului este variabilă. Uneori, dragonul este reprezentat ca răul absolut care caută totdeauna să distrugă sau, din contra, ca o creatură sociabilă, chiar domestică. În unele cazuri, atitudinea dragonului depinde de rasă, iar în universul Advanced Dungeons & Dragons dragonii metalici (de aur, argint, cupru) sunt creaturi pașnice, pe când dragonii cromatici (roșii, negri etc.) sunt de o rară răutate și agresivitate.
Abilități
Principala abilitate a dragonului e aceea de a scuipa foc sau, după caz, gheață, acid etc., ceea ce reprezintă arma cea mai devastatoare despre care se spunea adesea că poate pârjoli orașe întregi. Suflul dragonului este descris de o putere căreia nimeni și nimic nu-i poate rezista. În funcție de caz, dragonul mai deține o mulțime de abilități ieșite din comun. Simțurile sale, în special vederea, sunt foarte dezvoltate, iar îngemănarea tuturor acestor facultăți senzoriale duce la un fel de al șaselea simț cu ajutorul căruia poate detecta eventualele intruziuni în cuibul său. Cine a spus că să intri în cuibul unui dragon e o plimbărică prin parc? În ciuda masei sale impresionante, dragonul se poate deplasa silențios, ceea ce îl face un prădător redutabil. O altă capacitate foarte răspândită este groaza pe care o inspiră prezența dragonului tuturor celorlalte specii. Adesea a fost descrisă ca o panică ce îi paraliza până și pe cei mai curajoși împiedicându-i să reacționeze la prezența dragonului.
Sărutul dragonului
După cum vedeți, în ciuda unor caracteristici proprii autorului sau universului care menționează dragonul, avem un număr important de caracteristici comune. Nu se poate nega că dragonul este o creatură de o mare putere, cu abilități impresionante și că în toate cazurile este cel mai puternic adversar sau aliat. Oriunde este vorba despre vreo luptă cu dragonul, aceasta e titanică și foarte periculoasă chiar și pentru cei mai renumiți eroi ai lumii Heroic-Fantasy.
Bibliografie minimă:
Mircea Eliade – De la Zalmoxis la Genghis-Han
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicționar de Simboluri
Draconomicon, extensie oficială a regulilor AD&D care tratează în exclusivitate despre dragoni, ilustrată de Tod Lockwood
