Dune: Spice Wars

În momentul în care ne pregăteam de lansarea primului film Dune al lui Denis Villneuve, deja merchandising-ul și licențierea universului Dune a luat-o pe arătură. Au apărut jucării, board-games și toată tava de porcării pe care se putea pune mecla lui Paul Atreides. Normal că nu au scăpat nici jocurile video. Cei de la Funcom au pus mâna pe o licență care le dă dreptul să facă 3 jocuri video. Primul este acest Dune: Spice Wars, lansat în Early Access în 2021 și full anul trecut. Al doilea este un survival-MMO numit “Dune: Awakening”, încă în faza de gestație și un al treilea neanunțat.

Allez les bleus!

Post-pandemie, cu un dor mare de RTS-uri și fiind fan al universului Dune, am cumpărat Dune: Spice Wars în Early Access. Regula este să ignor jocurile din Early Access, pentru că nu am chef să fiu eu beta-testerului nimănui. Excepțiile sunt doar când developer-ul din spatele proiectului are ceva pedigree. (O excepție recentă a fost și Baldurs Gate 3, și în trecut The Long Dark, dar aia e altă poveste). Făuritorii lui Spice Wars sunt Shiro Games, un studio mic francez care s-au lansat cu Evoland și un pic mai recent Northgard (un joc de strategie drăguț, cu potențial, dar mai pentru copii, sau pentru relaxare). Northgard deși nu e chiar “cana mea de ceai”, jocul în sine e bun, iar dezvoltatorilor chiar pare că le pasă de ce spune publicul lor, așa că decizia de a cumpăra Spice Wars în Early Access a fost una ușoară. Și să-mi trag palme, ce bine le-a ieșit-o “franțujilor”!

Destulă introducere. Am luat jocul, iar 80 de ore mai târziu aveam toate achievement-urile pe Steam (cele din Early Access, acum sunt abia la 50%), iar dacă la vremea respectivă scriam pentru vreo altă publicație, aș fi dat jocului o notă undeva pe la 9/10, doar așa, din Early Access, și cu un singur mod de joacă, și anume Skirmish-ul. Atât. Dar doar acest mod și cele 4 facțiuni erau de ajuns a-și justifica prețul de atunci de 25 de Euro. Acum, după lansarea oficială și un DLC cu o facțiune extra, jocul este complet și pentru prima oară în nu știu câți ani, uit de trecerea timpului când intru în Spice Wars. A trebuit recent să reintru în joc ca să fac câteva screenshot-uri pentru acest review, și am uitat de mine cu orele. Acest lucru nu i s-a părut deloc amuzant nevestei, care mă așteaptă cu o falcă-n cer și una-n pământ la capătul scărilor, atunci când am ieșit din birou. De asemenea, dacă am vreo urgență și trebuie să mă ridic de la PC, apăs Escape, pun pe pauză, dau Alt-Tab și las jocul acolo pentru a doua sau a treia zi când mai apuc să mă joc.

Următoarele rânduri ale review-ului vor fi inundate de laude, uneori fără noimă și într-o ordine aleatorie. Succes să vă țineți după mine.

În primul rând, să vă vorbesc despre facțiuni. Există 4 facțiuni principale cu care poți să joci Conquest (așa zisa-campanie), 5 cu DLC-ul: Atreides, Corrino, Harkonnen, Ecaz și Vernius în DLC. Dacă jucați doar Skirmish, mai aveți acces la Fremen și Smugglers Guild. Modul Skirmish este tot ce am avut în Early Access, dar a fost suficient pentru a pierde multe ore în el. Modul Conquest, este un fel de long-play, o campanie în care ai mai multe misiuni, pe hărți mai mici, cu diferite obiective. Dacă îndeplinești obiectivele principale (și cele secundare dacă se poate), te califici în misiunea următoare cu niște bonusuri pe parcursul campaniei. Sistemul este simplu și e aproape identic cu cel din Warhammer 40.000 – Dark Crusade, dacă-l mai țineți minte. Deși nu avem parte de cinematici fabuloase (este totuși un joc AA, fără buget de GTA V/VI) există câteva voice-over-uri bine-primite la începutul și sfârșitul misiunilor, dând o coerență acțiunilor noastre. Mai exită un al treilea mod de joc și anume Kanly, adică Duelul. Aici sunt hărți pentru 1vs1, menite să te antreze pentru multiplayer sau pentru un joc mai scurt. Skirmish și Conquest sunt oricum suficiente pentru a extrage valoare din Dune: Spice Wars.

Killăreala – Jihahaz de necaz.

Dune: Spice Wars este un RTS, care împrumută elemente din jocurile Grand Strategy, jocuri precum seria “Crusader Kings” sau “Europa Universalis”. Aceste elemente, suprapuse peste RTS îi dau o alură de TBS. Doar ca în loc de a fi “pe ture”, poți pune pe pauză jocul ca să iei decizii, faci acțiuni, construiești clădiri, să dai ordine trupelor și așa mai departe. Iar la aceste rânduri, probabil vreți să-mi spuneți “Băi, dacă ai elemente de grand strategy, de ce nu are alură de grand strategy? De ce menționezi “TBS” dacă nu este un joc pe ture?” Ei. Lăsați-mă să vă răspund, voci din capul meu. Alura vine de la elementele din gampeplay și anume condițiile de victorie. Zici că ambele sunt trase din seria Civilization. Pe lângă anihilarea inamicilor de pe hartă, ai mai multe modalități de izbândă. Modalități precum:

Asasinarea liderului unei facțiuni.

O dată cu trecerea timpului într-o misiune, la un anumit interval primești Agenți care să facă spionaj. Unul după altul. Pe aceștia îi poți folosi și ca ambasadori pentru Spacing Guild, CHOAM sau Landstraad sau cercetători pe planetă, lucru care te va ajuta să interacționezi cu evenimente aleatorii de pe hartă (ruine, resurse naturale, etc). De asemenea, aceștia pot fi folosiți pentru a lansa operațiuni de spionaj. După ce ai reușit să lansezi misiuni de infiltrare în 2 orașe adverse, poți să comanzi asasinarea liderului unei facțiuni. Acest proces este foarte lung, care de-a cursul lui poate să îți mai arunce mici victorii sau nereușite. E bine să ai cuferi plini de Solari și alți agenți care să facă spionaj pe planetă pentru a crește șansele de reușită. Dacă într-un final, misiunea are succes, acea facțiune dispare brusc din joc. Și având in vedere că sunt maxim 3 inamici pe o hartă, o asasinare poate să fie foarte valoroasă, mai ales dacă e împotriva unei facțiuni care-ți este superioară militar.

Hedgemony

Hegemonia reprezintă măreția facțiunii tale. Această poate crește prin enjpe feluri, precum: acțiuni militare, ocuparea teritoriului sau excelență în diplomație cu alte facțiuni, făurind diferite tratate cu ele. Fiecare facțiune primește un bonus semnificativ la câteva atribute sau caracteristici, care se mulează de minune cu gustul fiecărei facțiuni. E o modalitate foarte bună de câștig când situația pe teren miroase a remiză.

C.H.O.A.M.

Dacă nu ați citit cartea (că din filme clar nu s-a explicat asta), CHOAM, adicătelea: Combine Honette Ober Advancer Mercantiles e un fel de Amazon interplanetar, dacă Amazon ar avea un pic mai multă putere politică decât are acum. La câteva zile in-game după începerea unui joc, se deschide bursa. Există un număr limitat de acțiuni CHOAM pe piață. Prețul poate să fluctueze drastic, și ar fi bine să ai un buget rezervat pentru cumpărat acțiuni dacă ai de gând să fii baștan intergalactic. Dacă ai 51% din acțiunile C.H.O.A.M ai câștigat jocul. Când ajungi la 10% respectiv 30% din acțiunile totale, ai o tonă de influență politică…

Politichii pe meleaguri de melange

Mai avem și o victorie politică, prin Landsrsaad. Acesta este corpul care reprezintă marile Case (a se citi “facțiuni” în contextul joculu). Pentru a avea biceps bun în jocurile puterii, trebuie să ai influență politică. Ea este o resursă, și poți să negociezi cu adversarii pentru câteva puncte în plus. Aceasta se mai adună dacă îți foloseși agenții să strângă influență prin galaxie sau prin clădiri diplomatice prin așezările tale, sau chiar mega-clădiri în baza principală. La fiecare 30 de zile (in-game) Se adună consiliul și se votează pe 3 chestiuni mai mult sau mai puțin aleatorii în funcție de ce se întâmplă în joc la momentul respectiv. Ei, aici îți poți cheltui punctele de influență strânse prin a aproba sau dezaproba ceea ce se discută în consiliu. Aceste lucruri pot fi: Durata mai scăzută (sau mai îndelungată) pentru un anumit tip de research, trupe de elită gratuite temporare, și chiar poți fi ales Protectorul planetei. Dacă rămâi într-o poziție de forță datorită numărului de voturi pe care le ai (sau le-ai cumpărat, ca un politician vero), și dacă nu faci vreo nefăcută să lansezi un război cu vreun adversar, după 60 de zile câștigi automat harta.

Și restul

Cu atât de multe modalități de reușită, e ușor să te pierzi când joci o hartă Skirmish. Combat-ul își pierde repede din alură, având în vedere că e la scară foarte mică. Nu vei vedea mai mult de 30 de trupe deodată pe hartă. Repet: Scară FOARTE mică. Aduce mai mult a lupte de gherilă decât a mega război în stil Total Annihilation / Supreme Commander. Trupele sunt bine gândite, variate, și se potrivesc de minune cu “feeling”-ul fiecărei facțiuni. După ce lași combat-ul la o parte, te axezi pe alte modalități de joc, îți vei da seama că totuși nimic nu se compară cu violența, și decizi să mergi la Jihad, fără doar și poate.

Grafic, jocul arată foarte bine, păstrează extrem de bine atmosfera cărților (mai mult decât reușesc filmele), deși are o grafică mult mai stilizată și mai apropiată unor benzi desenate, decât orice altceva. Dar ambientul, zonele de pe Arrakis, sunt la un alt nivel. Dacă au trecut câteva decenii de când ați citit Dune, regiuni precum Polar Sink sau Sietch Tabr o să vă ridice spiritele și va da în voi cu tone de nostalgie. Un alt beneficiu la decizia de a duce grafica pe acest făgaș este fapul că nu ai nevoie de un computer de NASA pentru a rula jocul.

O fi primit domnul Hans Zimmer laude pentru coloana sonoră a filmelor Dune, dar sunt aici să vă spun că sunetul din Spice Wars excelează. În spatele ei se află bătrânul Jesper Kyd, un veteran al industriei cu multe hit-uri sub centură în universul jocurilor video. Voice-over-ul este decent, de la un 7 in sus, dar muzica ambientală m-a lăsat mască și m-a făcut să stau pe Youtube atunci când nu joc Dune, și să las coloana sonoră pe repeat toată ziua.

În încheiere, doar doresc să subliniez faptul că atunci când mă joc Dune: Spice Wars, uit de toate, ca în vremurile de demult, iar atunci când nu mă joc Dune: Spice Wars, mă gândesc la Dune: Spice Wars și am coloana sonoră undeva în fundal.