Am reușit să vizionez recent Avatar: The Way of Water. Clar am oleacă de delay, dar știți cum se spune: după o anumită vârstă nu mai poți să ai încredere nici măcar într-o banală bășină, darămite în propria-ți memorie! Cum nici nu mai aud bine în ultima vreme, prefer să nu plec urechea la șușotelile voastre și să bănuiesc că așteptați cu sufletul la gură review-ul la Avatar: Frontiers of Pandora, apărut ceva mai recent… Pe ăsta l-am nimierit, nu-i așa? Plin de elan și empatie, m-am gândit că n-ar strica să (re)citiți un review mai vechi, pe care l-am scremut la primul joc, James Cameron’s Avatar: The Game, apărut la finele anului 2009.
Dragi pământeni, mă văd obligat să încep prin a vă spune că Avatarul lui James Cameron‘s Avatar: The Game are ceva din fetele pe care le întâlniți prin cluburile de fițe: arată ca scoase din cutiile Barbie, au priviri, forme și ținută provocatoare, dar sunt tot pe atât de limitate când vine vorba să-și deschidă gura. Apropo, vreți să-mi cunoașteți părerea despre rasa asta? Continuați lectura…
Na’vi sau om?
Ok, ați văzut filmul (mă refer la primul), v-ați înghesuit la cozile de bilete pe la Multiplexuri, ați așteptat Avatarul celei de-a șaptea arte ca pe James Cameron’s Mesia al cinematografului. Bravo vouă! Aici discutăm despre jocurile video, așa că lăsăm acum deoparte filmul și vedem ce știe jocul, da?
Orice adaptare după un blockbuster îți apasă greu testiculele de mare sculă de review-er când vine vorba să scrii despre ce joacă toată lumea. Sincer, n-am așteptat nicio clipă jocul acesta ca pe un Mesia care să ne salveze de la diferite maladii hepatice, nu de alta dar înainte jucăm, pe urmă bem, nu-i așa? Inspirat din filmul lui James Cameron’s Avatar, James Cameron’s Avatar: The Game de la Ubisoft este un action-adventure cu mecanici de joc cât se poate de clasice. Te trezești pe planeta Pandora, evident, o planetă aflată într-o galaxie departe, foarte departe, pe cât de luxuriantă, pe atât de exotică. Planeta, nu galaxia aflată departe, foarte departe. Aborigenii, Na’vi, trăiesc fericiți, în pace și deplină armonie cu natura, joacă oină și lapte-gros toată ziua și mănâncă sănătos și fără E-uri, că n-au McDonalds sau KFT prin zonă.
Pandora asta ar fi putut chiar deveni paradisul îndrăgostiților pe loc din vechea reclamă cu cățeii aia doi care se întâlnesc în parc, dacă mizeriile de oameni nu ar fi dat de ea. Așadar, cazi ca na‘ivul în mijlocul unui război, și trebuie să alegi dintr-o duzină de profiluri diferite, însă total necustomizabile. Dar, planul machiavelic al RDA poate fi zădărnicit de tine, căci îți poți alege tabăra: pașnicii Na’vi albaștri, care adoră să miroase florile și fluturașii sau ticăloșii de oameni, însetați de sânge și de putere, care ar vrea să transforme Pandora într-un imens mall. Tu alegi…
Așadar, povestea este foarte caricaturală, dar nu avem nevoie nici de prea multă metafizică, nici de Jocul cu mărgele de sticlă ori Un veac de singurătate ca să jucăm acest joc, destul de impresionant din punct de vedere grafic. Decorurile, texturile, modelele și unele animații sunt foarte plăcute ochiului dar… mai bine revenim la oile noastre…
Dacă deschizi Cutia Pandorei…
Joci cu Ryder, un sau o specialistă în decriptarea mesajelor. Imediat îți găsești avatarul, un fel de plic carnal asemănător aborigenilor. Ce-o fi și avatarul ăsta? La ce-ți folosește? Îți spală hainele fără curent? Îți face de mâncare fără E-uri? Habar na’i despre ce-i vorba! Fără să înțelegi prea multe, te trezești repede în plină osmoză cu natura, și trebuie să faci câteva quest-uri.
Avatar este un joc de acțiune third person ce te duce cu gândul (păstrând proporțiile!) la un Lost Planet ori Red Faction: Guerilla, cu o manevrabilitate ultra clasică, lupte și explozii de toate felurile. Sigur că alegerea între RDA sau Na’vi va avea o importanță directă asupra jocului, așa că aș putea vorbi despre două aventuri într-una singură. Dacă environment-urile rămân cam aceleași, obiectivele misiunilor și manevrabilitatea personajului nostru se schimbă, în scopul unei rejucabilități a lui Avatar.
După modelul RPG-urilor, un sistem de XP îți oferă posibilitatea să deblochezi diferite pachete ce conțin îmbunătățirea armelor, armuri și abilități. Abilitățile astea sunt niște capacități speciale grație cărora puteți obține energie, accelera mișcările personajului pentru un timp limitat sau îl puteți face invizibil pe acesta.
Dacă versiunea umană a personajului posedă un arsenal clasic și lupte fără vino-ncoace, personajul Na’vi deține arme primitive (arc, arbaletă) și are niște skills în lupta corp la corp. Bine. Toată minunăția durează până când… dai primele lupte. Vai! Vaaaai! Acestea sunt atât de fără vlagă, încât te întrebi dacă joci un joc de acțiune sau ai intrat în vreun pijama party în mijlocul unui grup de fete de liceu. Odată intrat în hora acțiunii, James Cameron’s Avatar: The Game îți oferă senzația de lipsă de caracter și mai ales de punch. De exemplu, cu sabia ai senzația că treci prin adversar ca prin unt, mai exact, că nu-l atingi deloc. Nu știu câți dintre voi s-au trezit implicați în povestea jocului, îndeosebi pentru că ți se dau detaliile destul de repede. Nu-ți rămâne decât să execuți misiunile fără să cârtești – acestea fiind mai mult sau mai puțin interesante.
Între două du-te-vino aiurea cu scopul de a-i duce niște mușețel unui NPC ce suferă probabil de diaree, te bați cu vreo cinci adversari diferiți care se respawn-ază la fiecare 30-40 secunde, cu arme imprecise și sărace la număr… A.I.-ul este mediocritatea întrupată: are reacții aiurea și nu o dată te pomenești că alergi în zigzag spre punctele cheie de pe hartă printre adversari care n-au nicio treabă cu tine. Pe scurt, provocarea este sublimă dar lipsește cu desăvârșire! Deh, așa se întâmplă cu jocurile ce trebuie să fie publicate neapărat simultan cu filmele și care nu mai au parte de nicio optimizare.
…obții Avatar: The Game
Modelarea Pandorei, realizată cu un engine grafic de calitate și cu 3D vision pentru cei care-și pot oferi materialul didactic, ne oferă un spațiu de joc destul de convingător. Jungla este luxuriantă, lianele cresc peste tot, mai, mai că te crezi în jungla amazo… pardon, pandoriană. Planeta găzduiește și un bestiar unic, inspirat din unele specii aflate pe planeta noastră albastră. O enciclopedie, Pandora-pedia, face recensământul întregii faune și flore a planetei. Este o documentare facultativă interesantă, desigur, dar care nu-ți oferă decât senzația că privești o galerie ce este o extensie a filmului. De altfel, aceasta a fost intenția producătorilor… Avatar își umple cât de cât carnețelul de sarcini, dar dacă nu ar fi fost un complement al filmului, sunt convins că ar fi trecut neobservat. Nu știu dacă Avatar va marca istoria cinematografului, însă e clar că jocul nu va bulversa sectorul jocurilor video. Pe cât de paradoxal poate să pară, James Cameron’s Avatar: The Game este lipsit de ambiție și se mulțumește cu universul filmului fără să schimbe nimic din acesta, fiind un simplu joc de acțiune anecdotic.
P.S. Sper că am scris peste tot titlul corect, deci întreg al jocului: James Cameron’s Avatar: The Game. Nu vă stresez cu asta, nu-i așa?
