Recunosc că următoarele rânduri vor suna ca o blasfemie pentru câțiva dintre voi. De la apariția primelor smartphone-uri, adică dinainte de a apărea Android-ul, și anume Nokia cu Symbian OS, am tot încercat să emulez jocuri. În acea vreme, limita maximă a ce puteai emula erau NES și SNES. Nimic revoluționar, dar am reușit să joc Shadowrun (SNES) pe acel Nokia într-o călătorie cu trenul de la Oradea până la București. Butoanele fizice, la modă în acea perioadă, au ajutat enorm experiența.
După ce au apărut pe piață primele telefoane cu Android OS (respectiv iPhone-urile ce puteau fi hackuite în vremea aceea, cu Cydia), avansul tehnologic de la an la an a fost masiv. Deja puteai să emulezi console din generația a 5a (Playstation 1, etc.) la un framerate decent. Problema e că în acea epocă de dezvoltare rapidă, trend-ul tastaturilor fizice a fost dat uitării, iar ecranele touchscreen erau la putere. În același timp au apărut pe piață o sumedenie de jocuri optimizate strict pentru telefoanele touchscreen, jocuri simpliste sau, în cel mai rău caz, mizerii presărate cu microtranzacții și cash-shops.
Fix în această perioadă de avans tehnlogic, am abandonat dorința de a emula orice pe un telefon mobil. Controlul lăsa de dorit iar prețurile device-urilor erau din ce in ce mai mari. Am păstrat doar un PSP vechi care îmi oferea toată emularea de console vechi de care aveam nevoie. Dar ceva interesant s-a întâmplat în ultimii ani…
Deși prețul dispozitivelor era în continuă creștere, deja sub capotă se transformau în adevărați monștri. Gloriosul F.T.L. s-a lansat acum 10 ani, dar din păcate doar pe iPad, iar prețul produselor Apple încă păreau nesimțite în acea periodă. Dar alte titluri de amploare au ajuns să fie portate pe Android și iOS. Nu mică mi-a fost mirarea să văd că pot să joc X-COM (2012) pe mobil. Apoi Civ 6. Sau Star Wars – Knights of The Old Republic 1 și 2.
Momentul critic pentru mine a fost în 2020 când a trebuit să asist la cea mai plictisitoare conferință de serviciu a vieții mele. Nu aveam laptop-ul personal, doar cel de lucru, pe care nu puteam să instalez nimic. Dar ce găsesc pe Play Store? Slay The Spire. Aveam deja jocul cumpărat pe Steam, unde aveam 100 de ore jucate în el. Jocul fiind controlat exclusiv prin mouse, am zis că o conversie pentru touchscreen e foarte posibilă. 4 ani mai târziu am 1000 de ore în versiunea de mobil, și tot 100 în cea de Steam. Slay The Spire este o conversie extraordinară, ceea ce m-a făcut să sar repede pe Play Store să mai văd ce altceva aș mai putea juca. Am găsit Rome – Total War, și, mai șocant: Medieval 2 – Total War. Pe un telefon mobil, nu prea are rost să fie jucate, dar pe o tabletă, deja e ok. M-am blocat la Medieval 2, pentru că în perioada în care s-a lansat, eram la revista PC Games, și citisem review-ul fratelui Ciprian.
Iar apoi, nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit VCMI. Niște rusnaci nebuni au rescris engine-ul Heroes Of Might and Magic 3 de la zero. Îți poți instala engine-ul de pe Play Store, iar apoi să copiezi folderul HoMM 3 instalat la tine pe calculator, pe telefon. Și pac, ai Heroes 3 cu tine în buzunar.
De curând, telefoanele pliabile au început să prindă la publicul larg. Tot au un preț excesiv, dar când deschizi telefonul, ecranul e foarte apropiat un monitor CRT 4:3 din anii 90-2000. Cu acel ecran, și cu un mouse conectat prin bluetooth, deja nu mai am nevoie de laptopul personal când merg în delegații sau în concediu. Fallout 1 și 2 sunt la fel. Au engine gratuit pe Play Store, iar apoi copiezi restul fișierelor de pe calculatorul tău, pe telefon. Mirific.
Pe lângă asta, mai există și Winlator, care creeaza containere de instalări Windows pe telefon. Din păcate, nu am păstrat screenshot-uri și de acolo, dar dacă voi avea timp între dus copilul la plimbare și schimbat scutece, mă pun să instalez Morrowind și Oblivion pe această cvasi-tabletă și voi căra cu mine o tastatură compactă alături de mouse.
Urăsc jocurile de mobil. Iubesc jocurile de PC, iar dacă pot să le car cu mine în buzunar, mă simt mai tânăr decât sunt.
