Nu știu cum stă la voi treaba, dar pentru mine cele mai tari jocuri au fost cele ce se jucau în doi. Poate am și avut noroc că am avut întotdeauna lângă mine un player 2, cu multe dintre colaborările mele în astfel de jocuri ajungând la prietenii frumoase și de durată. Ultima s-a soldat chiar cu o căsătorie … dar enough about me. 😀
Cyberpunk redivivus
Split Fiction este cel mai recent produs al celor de la Hazelight Studios. Jocul video continuă tradiționala serie de titluri exclusiv co-op, atingând noi culmi ale colaborării între jucători. Suedezii cu vibe-uri de indie dev team au mai surprins audiența anterior pe același palier de produse cu titluri precum A Way Out și It Takes Two. Ultimul a vândut până astăzi undeva la peste 20 de milioane de exemplare în timp ce Split Fiction a vândut aproximativ 2 milioane în doar o săptămână. De menționat este și titlul Brothers: A Tale of Two Sons, un fel de Hazelight co-op game avant la lettre.
Fără a mai pierde timpul, am să vă prezint câteva aspecte care pe mine m-au convins că acest joc nu este un simplu produs al unor developeri arondati „minunatului” Electronic Arts, ci o capodoperă a unei echipe nordice care contrar frigului de acolo a reușit să umple de căldură casele celor ce au jucat sau joacă acest videogame.
Hai să pescuim și noi niște pește, măi Ioane!
Un joc care este ceea ce vrei tu să fie!
Bun, deci v-am umplut de la început de cuvinte pompoase și laude nemărginite la adresa Split Fiction, dar probabil vă întrebați ce mi-a lăsat mai exact această impresie? Titlul sugerează puțin din ce mi-a trecut mie prin țeastă. Este un joc foarte interesant și care în aparență nu face decât să implementeze o mecanică de colaborare într-o poveste oarecare, doar că această analiză superficială nu este nici pe departe suficientă.
Despre poveste o să relatez puțin mai încolo însă ce mi s-a părut foarte interesant este cum Split Fiction încearcă să întruchipeze mai multe tipuri de gameplay, făcând de mai multe ori referire la alte jocuri cunoscute din sfere și spectre greu de asociat în primă fază.
Sunt sigur că toți știu de Assassin’s Creed și de faimoasele căpițe din fân de care nici noi mioriticii nu suntem atât de străini. Ei bine, mare mi-a fost mirarea când am realizat un “leap of faith” chiar pe la începutul jocului, iar protagoniștii au comentat asupra acestui fapt în mod absolut deschis. Aceeași surpriză am avut-o și în următoarele 22 de cazuri la referințe ce au cuprins jocuri precum SSX, Dark Souls, Baldur’s Gate 3 și chiar propria creație a celor de la Hazelight, It Takes Two.
Perspectiva este în general 3D. Spun asta, pentru că deși întreaga poveste se desfășoară într-un mediu tridimensional, camera și perspectiva se schimbă la fel de des precum se schimbă ciorapii după sport. Vei juca anumite porțiuni în 2.5D, altele în full 2D. Camera te va surprinde cu un top-down view în anumite porțiuni, din laterală în altele și tot așa.
În mod straniu, fluiditatea dintre aceste scene propagă o logică extrem de coerentă ce nu deranjează, ba chiar îți lasă impresia că așa trebuia făcut de la bun început. În același timp, nu am putut să nu observ acest joc ca un fel de sumar al istoriei gaming-ului, un compendiu pe care trebuie să îl arăți copilului tău pentru a-i explica în câteva ore cam ce e cu jocurile astea video, de la început și până acum.
Din păcate, un evident punct negru este faptul că jocul este exclusiv co-op. Asta înseamnă că nu îl puteți juca de unul singur, dar punctul slab este în același timp și cel forte. Faptul că nu îl puteți juca single player deschide oportunitatea colaborării cu cineva apropiat vouă. La mine a fost soția și recunosc că am făcut o echipă pe cinste, însă jocul se potrivește oricărei audiențe interesate moderat de jocuri.
Puține sunt acele titluri couch co-op care să îți rămână întipărite în minte, iar lately majoritatea sunt online co-op. De la Castle Crashers, în varianta sa rudimentară de pe New Grounds, puține jocuri au mai evoluat în direcția prezentată aici. Noroc că Hazelight Studios pare că s-a axat fix pe această branșă de gameri.
O parcare tipică în București
Povestea este și ea un mix de perspective
Dacă până aici nu vă este clar faptul că acest joc încearcă să combine armonios mai multe lumi, well, după ce vă spune povestea din spatele său, sunt sigur că o să înțelegeți perfect direcția în care se duce întreg produsul.
Right, fiind co-op, există în mod evident două personaje, Mio Hudson și Zoe Foster, care la fel ca și în It Takes Two par la prima vedere extrem de diferite. Am să încerc să nu vă dau prea multe spoilere, dar ideea de bază este că cele două protagoniste, scriitoare înfocate, sunt invitate la o firmă de publicații ce aparent dorește să le ofere contractul vieții lor. Acest Rader Publishing invită mai mulți tineri scriitori, iar sub pretextul unui contract bănos îi supune de fapt unui furt al ideilor și creativității, treabă realizată prin intermediul unei mașinării complexe a cărui inventator, J.D. Rader, este prezent asumându-și rolul antagonistului poveștii noastre.
Ei și uite așa, pentru că întotdeauna ca și la noi în societate este acel unu care nu are încredere, și în joc, Mio devine sceptică și într-un moment de confuzie și resemnare decide să renunțe la înțelegere, doar că domnul Rader nu e de acord și intrând într-un conflict fizic, ajunge să o împingă în capsula mașinăriei unde intrase deja Zoe pentru extragerea creativității.
Cele două plonjează într-un fel de limbo de tip AC Animus de unde încep să acceseze pe rând ideile lor creative ce însumează lumi de poveste, fie cu prinți și prințese, dragoni sau roboți din viitor cu autostrăzi intergalactice, scopul final fiind salvarea imaginației lor de la furt.
Întreg jocul se bazează pe opoziția dintre perspectiva sci-fi a lui Mio combinată cu personalitatea ei sceptică și cea fantasy a lui Zoe, mai veselă și încrezătoare din fire. Totuși, jocul îți ridică mai multe semne de întrebare atunci când realizezi că poveștile celor două implică experiențe destul de similare, dar cam atât cu povestea pentru că restul o puteți afla foarte ușor jucând titlul.
Ce vreau să spun cu întrebările pe care le ridică acest joc se leagă mai degrabă de faptul că povestea servește unui scop. Jucătorul se poate pe rând asocia cu personajele sau poate să realizeze o introspecție pe baza atitudini acestora. Care este metoda cea mai bună de abordare a vieții? Există în primul rând așa ceva? Dacă lupți împotrivă sau accepți ce îți este impus ajungi la final la aceeași situație?
Nu cred că este o idee exagerată dacă spun că mie acest joc mi-a lăsat și impresia includerii unui puternic element psihologic, introspectiv la adresa societății, umanității și a noastre ca roți în angrenajul general al vieții cotidiene.
Xena și prietena ei la cules de fragi și mure
Grafica și elementele palpabile ale acestui joc
Trecând la lucruri mai lumești și lăsând filosofia puțin mai în spate, trebuie să recunosc faptul că am fost plăcut surprins de fluiditatea jocului, deși l-am luat la întrebări începând cu day one. Fără niciun patch sau altă modificare am descoperit că pe PC, cel puțin, jocul s-a comportat mai mult decât bine și l-am jucat pe un laptop decentuț dar nu top-of-the-line. Pe I5-ul meu dodeca-core și GTX 3050Ti (Mobile) am avut 60FPS constant la nivel High iar nivelul detaliilor grafice rezultat a fost mai mult decât satisfăcător.
Cerințele minime includ Core I5-6600K sau Ryzen 5 cu placă grafică GTX 970 sau Radeon RX470, 85GB spațiu stocare. Pentru cei ce vor mai mult, este nevoie de I7-11700 sau Ryzen 7 combinat cu RTX3070 sau Radeon 6700 XT.
Pentru cei ce doresc să joace cu cineva la distanță co-op, este posibil și acest lucru și va necesita o conexiune decentă la internet. Pentru jucătorul numărul 2 nu este necesară achiziționarea jocului, un Friendship Pass gratuit fiind singura cerință pe care acest individ trebuie să o îndeplinească. Felicitări aici celor de la Hazelight și WOW pentru Electronic Arts care nu a dat semne de corporate greed. (Hai că știm noi că în general așa e cu companiile mari. :D)
Am ajuns la finalul pledoariei pro Split Fiction
Nu știu dacă îmi mai rămân multe de spus, dar în încheiere cu siguranță vreau să menționez că acest joc mi-a reaprins dorința de a căuta și găsi titluri ce se pot juca în doi și care prezintă o poveste coerentă ce leagă sau întărește colaborarea dintre jucătorii implicați în acțiune.
Split Fiction reprezintă o grămadă de idei combinate într-un pachet robust și bine șlefuit, un joc care este fun, cu tâlc și în același timp plin de semnificație pentru gameri, pentru societate și pentru vremurile tulburi în care ne plasăm, când colaborarea ar trebui să fie cheia către succesul nostru ca specie.
Multe jocuri = mulți bănuți
