Într-un pustiu post-nuclear de jocuri întunecate care oglindesc pesimismul generalizat în care fierbem ca broaștele în ceaun, am dat peste ceva diferit, ceva care mi-a dat senzația aceea de mulțumire a lucrului bine făcut pe care am mai întâlnit-o numai în Stardew Valley. Este vorba despre Terra Nil, un joc dezvoltat de un studio din Africa de Sud, ceva între city-builder, joc de strategie și reverie solar-pun.
Ce-i de făcut?
În Terra Nil, treaba ta este să ajuți la renașterea ecologiei unei planete secătuite. Nu e clar care e povestea din spate, deși situația m-a dus puțin cu gândul la Wall-E – ruinele unei civilizații, cu toate gunoaiele și poluarea aferente, sunt lăsate de izbeliște pe toată suprafața planetei, iar tu, jucătorul, cobori din spațiu cu un arsenal de tehnici și de tehnologii cu care practic (re)terraformezi toată șandramaua. Dar nu pentru oameni, ci pentru plantele și animalele native. Care naiba știe de unde apar, pentru că de câte ori începi o hartă nouă, lucrurile stau la fel – pământul și apa sunt profund poluate, scheletele unor zgârie-nori șuieră deprimant în vântul uneori radioactiv și singurele rămășițe biologice sunt ocazionalii copaci desfrunziți și înnegriți. Și de-aici, cu răbdare, ingeniozitate și câteva scule interesante, ești provocat să refaci paradisul terestru.
Cureți apele, montezi câteva eoliene sau centrale mareice, mai sapi câte un canal de irigație, mai pui o stație de evaporare ca să crești umiditatea atmosferică, mai montezi câte un furnal solar ca să crești temperatura și iată că începe să crească niște iarbă. Încep să fâlfâie niște păsări migratoare. Apare câte o căprioară dezorientată, apoi câte o vulpe, apoi câte un urs. Încet-încet, încurajezi multiple ecosisteme și te bucuri de echilibrul creat. Apoi te dai cu capul de pereți vreo 20 de minute până când reușești să reciclezi toate clădirile pe care te-ai străduit din răsputeri să le ridici, nu lași niciun semn în urma ta și dispari într-un zeppelin spre următoarea zonă de salvat. E frumușel și te face să te simți om de treabă, din când în când.
Unde-i bai și unde crapă.
Din păcate, jocul nu prea te lasă să trăiești fantezia de a fi demiurg binevoitor și atotputernic până la capăt, pentru că îți impune niște prostii de te doare capul, fără să le explice câtuși de puțin. De ce în anumite zone pot folosi un anumit fel de aparat de purificare a solului, iar în altele nu? De ce pe dealul ăsta din zona temperată am voie cu centrale eoliene, dar pe dealul ăstalalt trebuie să trag cabluri din mare, ca ultimul plebeu, într-o mecanică mult mai dificilă, ineficientă și nesatisfăcătoare? Dacă drona de reciclare poate zbura de la un obiectiv la altul pe continentul X, de ce trebuie să mă chinui ca Cristosul hipiot pe cruce, întinzând un sistem de șine aeriene în lungul și în latul continentului Y? Adică, dacă am găsit o soluție eficientă, ecologică și sustenabilă, pentru ce naiba să folosești tot soiul de alternative care mai de care mai amărâte și șchioape? Și mai mult, de ce să nu mă lași pe mine să-mi bat capul cu toate astea, în loc să mi le impui?
Una dintre explicațiile la care m-am gândit e că devii își doreau ca jocul să aibă mai mult context, mai multe informații, ca toate aceste mecanici de joc și soluții alternative să fie justificate cumva. Loc pentru așa ceva era – există până și un soi de enciclopedie în care te-ai gândi că sunt trecute toate datele legate de climă, explicații legate de tehnologiile folosite, informații despre animalele și plantele pentru care asudăm și suduim în acele momente în care furnirul zen crapă și fierea și veninul vieții cotidiene țâșnesc la suprafață. Dar nu. Din enciclopedie, cartea respectivă se transformă într-un fel de caiet de preșcolar desenat cu creioane colorate, în care primești maximum trei paragrafe de context și de informații pentru fiecare misiune, fără ca ele să fie legate într-un fel convingător de harta pe care tocmai te pregătești să o joci.
Asta se întâmplă poate tocmai ca jocul să fie mai ușor de înțeles și de plăcut tocmai de preșcolari. Deși la cum văd eu Generația Alpha, nu cred că le place să fie luați de sus în felul ăsta. Mie cel puțin îmi displace profund și e motivul principal pentru care îmi vine greu să recomand jocul fără rezerve. Îmi place mult ideea unui planet builder, ca să zic așa. Îmi place încă de când jucam Alpha Centauri. Dar Terra Nil, deși trezește anumite sentimente și senzații similare, e departe de a fi atât de profund și de complicat. E mai degrabă frustrant decât dificil. Pare a fi adresat copiilor. Ceea ce e ok, pe undeva, dar speram la mai mult. Așa, se simte mai degrabă ca un „proof of concept”, un fel de demo extins pentru un joc mai complex și mai detaliat.
Până la urmă…
Terra Nil e un joculeț simpatic, care adună un mănunchi de parametri și interacțiuni din domeniul ecologiei și le pune în relație într-un context mult simplificat și drăgălaș. La un anumit nivel, e necesar și foarte bine-venit. S-ar cuveni jucat la școală. Așa, poate ar sta și Greta în bancă, n-ar mai fi arestată de cinci ori pe lună. Dar cred că în punctul acesta din poveste, se cuvenea un joc ceva mai musculos, mai dificil, mai bine ancorat în realitate, dacă efectul dorit era unul educativ. Terra Nil ar fi fost minunat acum vreo 20 de ani, în forma sa actuală. Atunci, poate ar fi reușit să inspire o generație întreagă de ecologi și ingineri. Acum însă, cred că e cam prea târziu. Sau poate că pesimismul e și el o formă de poluare, care îmi știrbește mie capacitatea de a mă bucura pe deplin de o astfel de experiență de joc. În orice caz, cum se zice pe „harta” mea culturală și ecologică – „merge la țară, pe întuneric”.
