Mircea se așeză la birou ca să scrie o recenzie. Deja era trecut de cinci după-amiază, soarele începea să apună, iar lui Mircea nu-i venea să creadă cât de repede trecuse ziua și cât de puține reușise să realizeze de când își băuse cafeaua, zgribulit de frig, pe balconul apartamentului. Totuși, Mircea era mândru – măcar îi venise ideea perfectă de recenzie pentru un joc despre care, dacă Mircea ar fi avut suficientă inteligență, ar fi trebui să recunoască verde-n față că era mai deștept decât el. Dar nu era cazul, așa că Mircea se simțea suficient de stăpân pe propriile abilități ca să se înhame la o astfel de recenzie, așa cum majoritatea criticilor se simt suficient de competenți încât să-și dea cu părerea, în general.
Însă pus față în față cu ecranul laptopului, de pe care simulacrul unei foi albe îl privea cu un amestec de nerăbdare și dispreț, Mircea se simțea neliniștit. Avea de ales: putea să scrie câteva cuvinte, mai mult sau mai puțin de mântuială, sau putea să iasă din nou pe balcon și să-și aprindă o țigară, privind apusul spectaculos de februarie printre vălătuci de fum. Mușcându-și buzele într-o manieră care lui i se părea intelectuală, poate chiar sexy, Mircea se hotărî să înceapă cu o pauză binemeritată. Se ridică de la birou și își străbătu mica sufragerie, observând modul în care lumina amurgului cădea nefiresc pe mobila minimalistă, făcând lucrurile să pară generate în Source Engine.
Mircea își făcu o notă mentală să menționeze în recenzie faptul că jocul despre care urma să scrie își începuse viața în urmă cu aproximativ paisprezece ani, ca un mod gratuit la Half Life 2, înainte de a fi lansat oficial și de sine stătător doi ani mai târziu. Ce tupeu pe Mircea să creadă că ar fi avut ceva nou de spus despre un joc atât de faimos, atât de iubit și pe deasupra, atât de vechi! Dar așa era el, plin de sine. Plus că se simțea minunat știind că indiferent ce ar fi făcut în tot restul zilei, ar fi putut să-și spună în fiecare clipă că lucra în continuare, neîntrerupt, la recenzie!
Dar de ce să se oprească la o singură zi? Mircea înțelesese repede că, atâta timp cât plănuia să scrie la un moment dat ceva, din momentul în care îi venise ideea să scrie o recenzie recursivă la un joc recursiv despre modul în care alegerile jucătorului intră într-un dialog recursiv cu alegerile programatorilor jocului, carevasăzică de la momentul ideii și până când ar fi terminat de scris, Mircea ar fi lucrat neîncetat la respectiva recenzie. Ar fi putut dura o zi, o săptămână, o lună, tot restul anului 2024! Și în tot acel timp, Mircea s-ar fi putut simți productiv, ar fi putut să întrețină o stare perpetuă de mulțumire de sine, chiar și fără să facă nimic altceva.
Lăsând însă ispita la o parte, Mircea începu anul 2025 întorcându-se în fața ecranului și se pregăti să-și aștearnă ideile. Dar înainte, trebuia să aleagă niște muzică. El știa prea bine că gândurile se leagă mai logic cu puțin ajutor, iar muzica era un catalizator perfect. Petrecu așadar câteva minute foarte importante pentru coerența și calitatea recenziei sale, alegându-i o coloană sonoră. Știa exact ce să asculte, iar albumul îi plăcea enorm, așa că închise ochii și se pierdu o vreme între acorduri. Atom Heart Mother era, după părerea lui, un album foarte subapreciat, păstrând cele mai bune aspecte ale perioadei psihedelice din istoria trupei Pink Floyd și prevestind perfect cele mai emblematice elemente de compoziție și dialog între instrumente care urmau să-i transforme în titani ai anilor ’70. Dar ca majoritatea albumelor de tranziție din istoria muzicii rock, era considerat în general un soi de ciudățenie, dificil de clasificat și de plăcut.
Pe când călătoria sa muzicală interioară luase sfârșit, Mircea de-abia își mai amintea de unde plecase, de ce se apucase și mai ales de ce se hotărâse să asculte acest album, la care nu se gândise de ani de zile. Speriat că pierduse iar o grămadă de timp degeaba, scrise câteva fraze, sperând ca nimeni să nu se supere că strecurase o mini-recenzie muzicală pe un site dedicat jocurilor video. Uneori, gamerii puteau fi ai naibii de răzbunători când simțeau că sunt luați peste picior. Totuși, jocul despre care Mircea tocmai își amintise că scria devenise cu adevărat memorabil tocmai fiindcă făcea constant mișto de jucători și de alegerile lor.
Încercând să-și limpezească gândurile, Mircea o luă de la capăt. În fond și la urma urmei, cititorii n-ar fi avut de unde să știe că deja era nouă fără douăzeci și cinci seara, că își turnase o bere între timp, că le dăduse de mâncare pisicilor, stătuse de vorbă cu prietena lui și schimbase de câteva ori dimensiunile fontului și alinierea rândurilor în document, chestie pe care o făcea adeseori când lucra la ceva interesant și dificil de finalizat. Din punctul lor de vedere, recenzia urma să curgă limpede și neîntrerupt. Mircea se gândi că trucurile de construcție ale unui joc aveau foarte multe în comun cu modul în care se coagula un text. De exemplu, nivelurile erau adeseori pline de camere și coridoare ascunse, lăsate acolo pentru că era pur și simplu mai ușor pentru programatori să le ascundă după un perete decât să le șteargă din osatura întregului spațiu virtual. Pagini întregi de dialog, uneori chiar alături de personajele care le-ar fi vorbit erau lăsate de izbeliște prin directoarele jocului, chiar dacă nimeni nu mai avea cum să ajungă la ele în varianta finală. Așa și cu recenziile, cugetă Mircea, cuprins de propria importanță și mulțumit că o putea scoate la capăt fără să-și dea arama pe față. Așa că scrise în continuare.
Însă dintr-o dată, de câte ori se freca la ochi, Mircea simțea o prezență urmărindu-i fiecare gest și comentându-i mișcările. N-ar fi fost nimic, dar începu după un timp și să audă respectiva prezență, care nu se rezuma doar să povestească de câte ori îl apuca vreo mâncărime, ci și să-și dea cu părerea asupra lucrurilor pe care el încerca să le spună în recenzie. Mircea își trecuse de ani de zile în CV spiritul autocritic pe loc de frunte între abilități, așa că vocea îi era întrucâtva familiară, dar niciodată nu se manifestase atât de elocvent, cu un timbru atât de rezonant și totodată de catifelat. Și mai ales, Mircea nu-și amintea să-l fi luat spiritul acesta în colimator chiar în timp ce se chinuia să producă un text. Imediat după, sigur. De cele mai multe ori, înainte să se apuce. Dar niciodată chiar în timpul acțiunii de a scrie. Ar fi fost enervant, dacă vocea n-ar fi fost atât de plăcută – întocmai ca glasul actorului britanic Kevan Brighting, unul dintre cei mai buni Naratori ai tuturor timpurilor, cel puțin la fel de emblematic ca Sir David Attenborough sau Sir Stephen Fry, după părerea vocii. Iar Mircea nu putea să nu fie de acord, cu toate că devenea din ce în ce mai greu să-și dea seama cine scria de fapt recenzia: Mircea, spiritul său critic autentic, sau vocea ironică și deja omniprezentă.
Textul devenea un teren de luptă între toate aceste prezențe, iar lui Mircea îi venea din ce în ce mai des să facă fix pe dos de cum îi sugera vocea. Simțea că altfel nu doar că și-ar fi pierdut integritatea profesională, ci chiar identitatea! Dacă ar fi avut timp să se oprească și să reevalueze ceea ce scrisese, și-ar fi dat seama că deja răzbătea în întreaga scriitură acest joc periculos la granița schizofreniei sau a personalităților multiple, dar nu e ca și cum Mircea se simțea calificat să se auto-diagnosticheze, așa că scria în continuare, cât îl țineau degetele și memoria, încercând în fiecare clipă să o ia înaintea Naratorului, să-și imagineze sute de finaluri posibile, care mai de care mai improbabile. Cum ar fi fost, de pildă, ca acesta să fie finalul fără ca acesta să fie finalul fără ca acesta să fie finalul fără ca acesta să fie finalul fără ca acesta să fie finalul…
Mircea reciti cele câteva paragrafe pe care izbutise cu chiu cu vai să le scrie. Avea de ales: ar fi putut continua în aceeași manieră, sau ar fi putut să o ia de la capăt, pe cu totul alte baze. Oricare dintre variante s-ar fi putut dovedi viabilă. Își imagină două uși – una roșie și una albastră. Cea roșie ducea într-o zonă experimentală, imprevizibilă, cu riscuri mari dar și cu răsplăți pe măsură, surprinzând perfect spiritul jocului, dar sacrificând orice urmă de bun-simț structural. La capătul coridorului care se întindea în spatele ei îl aștepta posibilitatea unor mulțimi de fani însetați să-i citească fiecare text, oameni înflăcărați din nou de potențialul artistic nelimitat al jocurilor video, cu toții inspirați de cuvintele sale meșteșugite și pregătiți să-și verse veniturile suplimentare în Patreonul PC Games, pur și simplu copleșiți de recunoștință. L-ar fi urmat oriunde, hoardele de fani, ca pe Ben „Yahtzee” Croshaw… Sau, la fel de probabil, acolo se afla și posibilitatea de a afla fără urmă de îndoială că nu era nimic altceva decât un fanfaron logoreic. Important era că n-avea de unde să știe ce urma să se întâmple.
Pe de altă parte, în spatele ușii albastre se afla stabilitatea și siguranța: formule clare, subcapitole explicative, o trecere în revistă a punctelor forte și a elementelor scârțâitoare din construcția jocului, limbaj simplu, direct, pe alocuri amuzant, dar fără exagerări. Încă o recenzie, încă niște content pentru site, încă o misiune îndeplinită, încă o felie de pâine unsă la cină. Mircea ezită o vreme, după care păși înspre una dintre uși.
