Moartea jocurilor de curse arcade cu iz urban m-a dus să caut titluri bune prin toate cotloanele internetului. Nu am chef de Forza și restul. Toate par sterile cu un accent prea tare pus pe fluiditate. Vreau un NFS Underground 3. Un Most Wanted 2 (remake-ul de rahat din 2012 nu se pune). Deși Forza Horizon 6 ne va duce în Japonia la epicentrul fenomenului de tuning, tot pare steril. E cel mai probabil că-l voi cumpăra, doar pentru locație, la fel cum am făcut-o și pentru FH 4, care se desfășoară în Regatul Unit – doar pentru locație. Dar nu e de-ajuns. Vreau adrenalină. Vreau să am febră musculară de la încordat prea tare în fața PC-ului. Atât doar.
Nu vreau leaderboard-uri, nu vreau progres artificial, nu vreau să demonstrezi nimic nimănui. Vreau doar să vezi ce urmează după următorul viraj. Touge Shakai trăiește exact în acest spațiu fragil și îl protejează cu o încăpățânare aproape religioasă. Pentru cine a obosit de jocurile de curse moderne, de obsesia pentru meta și de senzația constantă că totul este calculat dinainte, Touge Shakai apare ca o anomalie. Nu promite spectacol, nu cere atenție, nu te flatează. Te invită să fii prezent.
Drumurile de munte din joc nu sunt piste și nu sunt construite pentru performanță. Sunt spații înguste, imprevizibile, care nu îți aparțin. Nu le cucerești, ci le înveți. Fiecare curbă devine o propoziție neterminată, fiecare coborâre o întrebare. Jocul nu te grăbește să răspunzi. Există ceva profund evlavios în relația dintre jucător, mașină și drum. Progresul nu vine din forță, ci din repetiție atentă. Din acceptarea greșelii. Din înțelegerea limitelor. Touge Shakai tratează viteza nu ca adrenalină, ci ca formă de liniște. Mașinile nu sunt trofee și nu sunt vitrine de specificații. Sunt unelte imperfecte. Grele, uneori neiertătoare, dar intime. Nu există sentimentul de unlock triumfător. Există apropierea lentă dintre jucător și mașină. Înveți când să accelerezi și, mai important, când să nu o faci.
Gameplay-ul este construit în jurul unor bucle simple, dar exigente. Alegi o mașină, un traseu și pornești. Time attack-uri, dueluri indirecte, parcurgeri repetate ale acelorași sectoare până când drumul începe să se imprime în memorie. Fizica este temperată, poziționarea contează, transferul de greutate contează. Greșelile mici se adună, greșelile mari se plătesc imediat. Nu există rewind, nu există corecții miraculoase. Sunetul este folosit cu economie. Nu există coloane sonore agresive care să-ți dicteze emoția. Auzi motorul, asfaltul, vântul. Auzi timpul. Viteza nu te excită, te concentrează. Este o experiență aproape meditativă, construită pe atenție susținută. Deși există o componentă socială implicită, jocul nu o afișează agresiv. Nu ești împins într-o competiție constantă. Știi că alții există, dar nu trebuie să-i învingi. Competiția devine dialog, nu ierarhie. Alergi pentru a fi mai bun decât ai fost, nu pentru a fi primul. Touge Shakai creează mirare pentru că nu încearcă să te controleze. Nu are agendă vizibilă. Nu te condiționează să revii. Te lasă să pleci și, paradoxal, tocmai de aceea te cheamă înapoi. Este genul de joc la care revii pentru starea pe care o produce, nu pentru obiective.
Dar să nu îi dăm jocului doar laude. Jocul nu este arcade. Este un simulator pe jumătate, pentru că te forțează să folosești și schimbătorul de viteze. Diferența dintre acesta și un racing sim e minoră, dar extraordinar de importantă. Într-un racing sim, jocul încearcă să te facă șofer de raliu, să simuleze fiecare problemă a șoferului din mașină. Touge Shakai în schimb e simulator de cultură japoneză de racing și tuning. De menționat că acele curse care în alte jocuri s-ar numi “Time Trial”, aici se numesc Tofu Delivery. Spiritul nipon îi curge prin pori. E un joc ce stă în Early Access de ceva vreme, deci am putea primi îmbunătățiri pe parcursul timpului, dar și în stadiul actual, jocul este o anomalie plăcută. Și dacă tot suntem la capitolul critici, jocul e făcut pentru Steam Deck și/sau controllere, ceea ce nu e moarte de om, dar ca fan înrăit al combo-ului tastatură și mouse, mă cam enervează cum se simte când joc Touge Shakai și mă plimb cu degetele pe tastatură ca un pianist care bagă Chopin în ritm alert.
În contextul actual al jocurilor de curse, Touge Shakai pare aproape o greșeală editorială. Nu monetizează agresiv, nu optimizează retenția, nu promite sezoane. Și tocmai de aceea contează. Este un joc care spune, fără discurs, că viteza nu este despre a ajunge undeva, ci despre a fi prezent pe drum. Este mic, concentrat și construit cu respect pentru jucător. Pentru cei răciți de cursele moderne, este o revelație modestă. Un joc despre a conduce mai atent, nu mai repede.
Și uneori, asta este suficient.
FOARTE BUN
Nu e a doua venire a lui NFS Most Wanted, dar e un joc de curse interesant, făcut cu migală, de oameni cărora le pasă de mașini și de cursele de mașini. E într-adevăr o anomalie și se dedică mai ales entuziaștilor a subculturii street-racing dar faptul că există și că funcționează atât de bine e un gest demn de toată admirația.
