Undeva în Oltenia, o domnișoară era pe cale de a se mărita. A fost cerută, a acceptat (toată lumea, că na – era Oltenia, nu merge să accepte doar mireasa, nu-i chiar așa). Și dă-i cu pregătirile. Să căutăm rochie de mireasă, costum de ginerică, să ne tocmim cu “restaurantul”, să vedem cum e cu mâncarea, să facem rost de DJ, de fotograf, de…
În cele din urmă, le-au rezolvat pe toate sau, mă rog, aproape pe toate. Ce n-au putut rezolva și ce n-au luat în calcul a fost… tatăl miresei. Vedeți voi, tatăl miresei avea 7 dani în alcoolism feroce. Așa că la nuntă s-a îmbătat, a intrat în comă alcoolică și a murit. L-au dus ei imediat la spital și d-astea, dar cum am zis: omul avea 7 dani, nu era vreun amator – bea de performanță, cum ar veni. Și toate pregătirile alea n-au contat câtuși de puțin. Pentru că a venit Gheorghe, s-a îmbătat bocnă și a murit – scurt și la obiect. Peste 10 ani nu va mai putea nimeni să spună cum era rochia ta de mireasă. Cum era costumul soțului. Ce-a mâncat fiecare pe post de aperitiv. Toți își vor aminti doar ochii sticloși ai tatălui tău când îi târau ăia hoitul spre spital, unde a fost declarat mort la venire. Doamne-ajută. Și trebuie să-ți dai seama că asta nu era ceva chiar surprinzător pentru mireasă. Adică, nu te crește un alcoolic până la vârsta la care te măriți fără că tu să afli că-i alcoolic. Că nu se poate. Trebuie să-i vezi mersul ăla de pinguin violat, trebuie să observi că îi tremură mâinile de-i invidia celor din aripa de Parkinson de la azil. Nu ai cum. Dar ce poți să faci? Poliție cu el la nunta ta? Că trebuie totuși să saluți invitații. Poate poți ruga chelnerii să-i dea mai puțin de băut. Da’ știi cum e – se înfoaie alcoolicul “păi se mărită odoru’ meu și eu nici acum nu pot să mă veselesc? hai bă puștiule…”. Și-i dă cineva. Până când moare – amin. Și aia a fost.
Eh, cam așa stau lucrurile și cu un joc. Vine cineva cu o idee cât de cât bună. Mai lucrează cineva la grafică, e cât de cât bun omul ăla. Dar pe lângă ei, mai sunt și ăștia – tații mireselor. Ăștia cărora nu le pasă câtuși de puțin de nimic. Ei sunt acolo să strice, aia-i treaba lor. Și reușesc de minune.
Cam asta-mi imaginez eu că s-a întâmplat și cu Bioshock. Fie vorba între noi, nu știu de ce se numește “Remastered”. Pentru că tot ce-au schimbat ține de grafică și sunet. Bugurile? Sunt tot acolo. Ideile idioate? Tot acolo. Toate cretinismele atroce? Tot acolo. Când dau de câte-un joc “remastered” mă gândesc la o Dacie din 1970 – aia pe care-o ia vecinul tău de la bloc la ciocan în fiecare sâmbătă pe la 6 dimineața. Că nu merge. Dar e spălată de lucește. Nu găsești un fir de praf pe ea nici cu lupa. Cam astea-s jocurile “remastered”: aceleași porcării troglodite, da’ uite ce frumos lucesc acum!
Să discutăm așadar despre probleme.
Povestea
Povestea în sine e un fel de ripoff după Atlas Shrugged de Ayn Rand. În mod normal, aș protesta. “Hai bă, chiar nu vă e rușine să furați în halul asta?”. În cazul asta particular însă, trebuie aplaudată inițiativa. Pentru că, să fim serioși, oricine a citit cartea respectivă știe că trebuie să sări peste vreo jumătate din pagini – cel puțin. E vorba de paginile alea în care Dani aia, cea mai fadă și neinteresantă femeie – necum frumoasă – este pur și simplu irezistibilă pentru toți magnații din toate industriile, de vor toți să-i arate colecția lor de timbre. Nu-i unul să nu vrea s-o cunoască așa, mai bine. TOȚI vor asta. Pentru că asta se întâmplă când ii dai voie unei femei mai puțin frumoase să scrie o carte: cartea va fi despre o femeie – și jumătate din carte va fi despre cum toți bărbații șmecheri se bat pe eroină. Scurt și la obiect. Deși n-au nici un motiv. Deși ar putea avea o femeie frumoasă, competentă, faină. Hell, își vor abandona toți femeile, copiii și pudelul pentru a fi cu ea. E dificil să înțelegi asta fără a o vedea pe Ayn Rand in toată splendoarea ei, fie-i țărână ușoară și cavoul greu:
Pentru că există trei reacții la chestia asta, în funcție de specia din care faci parte. În speță:
- dacă ești câine, înveți să latri
- dacă ești om, constați calm că nu prea i-a ieșit cum trebuie tranziția lui Marilyn Manson și poate ar trebui să-și ceară banii înapoi
- dacă, pe lângă om, ești un bărbat care chelește, vei constata că nu stau lucrurile chiar atât de rău, pentru că uite: se poate MULT mai rău.
Dar, mă rog, să nu fim răutăcioși și să ne concentrăm pe subiect.
Partea asta – cu “hai să luăm o idee dintr-o carte” – nu m-a deranjat câtuși de puțin. Aș spune chiar că este o inițiativă lăudabilă. Hai să luăm o poveste care conține prea multe tâmpenii, să scoatem tâmpeniile și să lăsăm doar partea interesantă. Poate-așa ajunge mesajul și la oameni care n-au răbdarea de a citi o carte dacă trebuie să sară peste câte 10 pagini random când o ia autoarea pe arătură și seduce pe toată lumea.
Sunt însă două probleme cu asta.
Prima este că…atunci când te gândești să contribui și tu la poveste, deși nu te recomandă absolut nimic pentru asta (pentru că tu, de capul tău, nu ai putea scrie nici măcar un articol amărât pe PC Games, necum o carte), poate-ar trebui să-ți evaluezi lungul nasului. Asta e, unii sunt mai dezvoltați pe partea tehnică, nu toată lumea a fost la un liceu cu profil uman. Așa că povestea rezultată are și mai puțin sens decât Atlas Shrugged.
A două este că o astfel de încercare este echivalentul lui “să încercăm să apucăm rahatul de partea curată”. Nu prea ai cum.
Dacă din întâmplare n-ați citit cartea, v-o recomand (cât timp puteți sări peste fanteziile de gâsculiță nedorită întinse pe mult prea multe pagini). Dacă din întâmplare n-o aveți și e închisă librăria filelist de la voi din cartier, vă fac rezumatul poveștii din Bioshock.
Un ruso-american, Andrew Ryan, ajunge cumva mare bogătaș prin US după ce fuge din Rusia. Cu banii pe care-i face, se hotărăște el să-și facă orașul lui propriu, cu hookers and blackjack, undeva prin mijlocul Oceanului Atlantic – exact cum, în carte, John Galt își face propriul “oraș” în Galt’s Gulch. De ce ai face așa ceva? Păi, pentru că omul găsește insuportabil sistemul. Care sistem? Pe toate. Pe-ăla comunist (remember, 1960, omul era din USSR). Dar și pe-ăla capitalist (ajunsese în US). Și chiar și pe-ăla care ținea de religie. Lui să nu-i spună dom’le nimeni că datorează ceva cuiva. Să nu vină nimeni să-i ia lui ce-i al lui sub pretextul că ajutăm săracii, poporul sau chiar pe „Isten” în persoană. Nu, nu și iarăși nu. Iar în orașul LUI – construit pe fundul oceanului! – ai doar ceea ce poți obține tu prin munca ta. Nu ajutoare sociale. Nu impozite. Free market!
Dar, cumva, în orașul lui se strecoară și un domn cu nume nu foarte bine definit, un mic escroc. Iar micul escroc ajunge până la urmă să pornească un adevărat război civil (da, acolo, pe fundul oceanului), ajutându-i (și agitându-i) pe săracii de-acolo, pozând ba în Frank Fontaine, ba în Atlas…
Apar aici aproximativ două miliarde de întrebări, dintre care ar putea merita menționate câteva, cum ar fi:
“Cum anume ajunge un escroc în orașul secret de pe fundul oceanului? De ce l-ar fi adus acolo Andrew Ryan?”
“Stai, pe CARE săraci îi aduce Andrew Ryan acolo? Dacă aș fi sărac lipit, de ce m- aș duce să fiu sărac lipit pe fundul oceanului în loc să fiu sărac lipit la suprafață?”
“Cine era sărac lipit în US în 1960 și ce contribuție și-ar fi putut aduce în orașul ăla secret, pentru a fi invitat acolo?”
“Cine le curăța ăstora wc-urile, cine servea berea la mese? De ce te-ai duce să faci asta la fundul oceanului?”
“Ce fel de prostituată s-ar duce să fie prostituată pe fundul oceanului? Efectiv elimină 99,99% din clienți – de ce ai face așa ceva?”
Ultima întrebare e importantă – pentru că protagonistul este rezultatul unui embrion modificat, extras dintr-o “stripperiță” de-acolo, de la fundul oceanului, după ce ajunge să fie gravidă cu Andrew Ryan. Pentru că atunci când ești bogat, atât de bogat încât îți poți face propriul oraș secret pe fundul oceanului, cu cine anume îți vei îndulci amarul? Cu o stripperiță. Sună mai puțin convingător decât platforma CDR din anii 2000, dacă mă-ntrebați pe mine, dar este și ăsta un mod prin care jucătorul află că este cu adevărat a son of a bitch. De ce nu? Doar așa, în caz că nu ne simțeam destul de insultați de poveste sau de gameplay.
Vă spun sincer, mie mi-a plăcut cartea (sărind peste fanteziile doamnei Rand, desigur). Mi s-a părut chiar bună, cu câteva idei interesante (desigur, ideile de genul “ce produc e DOAR al meu, n-am de ce să plătesc taxe, taxele sunt doar un furt, bani irosiți pe săraci, pe paraziți sociali” ar fi mult mai credibile dacă doamna Rand n-ar fi murit falită, într-un spital de stat). Cu privire la joc, însă, nu pot spune același lucru. Este un exemplu foarte bun de “așa nu”. De-asta nu-i dai unui om tehnic task-uri de-astea “ia povestea aia și modific-o, trebuie s-o rescriem”. Pentru că iese așa ceva. Iese o poveste în care același om care n-are probleme cu a distruge un oraș de pe fundul oceanului și a-i ucide pe cei din el nu are nici o problemă cu a se lăsa pur și simplu ucis de protagonist (în sensul că omul nu doar că ne invită să-l ucidem, după ce încearcă să ne ucidă în vreo 20 de feluri diferite, dar ne dă și crosa de golf cu care să-i crăpăm capul). De-asta nu pui un om tehnic să rescrie o carte…
Gameplay
Există câteva motive pentru care urăsc shooterele “moderne” (și, din păcate, “moderne” nu înseamnă “noi”). Motivul principal însă ține de “să băgăm timpi morți în care trebuie să reîncarci arma”. Nimic nu mi se pare mai stupid de-atât într-un joc. Fanii acestei idei vin cu argumentul “păi și-n viața reală trebuie să bagi un încărcător nou în armă”. La care răspunsul meu este REALLY? REALLY, GUYS? Aducem argumentul “și-n viața reală?”. Păi, hai să facem jocul ca-n viața reală atunci. Dar nu așa, pe alocuri – peste tot.
Dacă arată ceasul din joc că-i ora 4 PM, închidem jocul și afișăm un mesaj “du-te dracului la muncă, plăvane”. Păi în viața reală muncim între 9 AM și 6 PM, nu?
Dacă, pe de altă parte, este ora 10 PM, închidem jocul și afișăm un alt mesaj “coboară lin, măgar bătrân / alunecând pe-o scară / și du-te-n grajd, mănâncă fan / că mâine mergi la moară”. Păi așa-i în viața reală – trecem la culcare, nu?
Aș vrea și un mesaj cu “ai murit de diabet, ebola și ecoli, du-te dracului de îmbuibat” după ce iei de pe jos – de pe cadavre de splicers, adică – chips pentru a enșpea oară în 5 minute. Dar așa, fără posibilitatea de restart. Ai murit, la revedere, te-ai îmbuibat cu cartofi prăjiți gășiți pe cadavre, păi la ce te așteptai? Ca-n viața reală.
Când omorî al treilea splicer, să primești preventiv 20 de gloanțe-n spate de la poliție. Pentru că-n viața reală așa e.
Sau, și mai bine, când începe jocul și suntem în avion, fumând relaxați, să se termine jocul. Avionul s-a prăbușit, ai murit, #binepa. Că-n viața reală cam așa funcționează.
De ce să nu fie realist până la capăt? De ce doar așa, cu câte o tâmpenie enervantă, când ar putea avea 1000? Hai să facem totuși jocurile să fie exact ca viața reală, pentru că de-asta jucăm jocuri, nu-i așa? Nu pentru escapism, nu pentru că viața reală e cum e. Nu, vrem o copie fidelă!
Te bați cu un splicer. Tragi 3 gloanțe-n el. Ei, bine, ghinion, s-au terminat gloanțele din încărcător. Nu e cazul să ne facem griji, pentru că încărcăm automat arma (dacă avem cu ce, desigur). Dar asta durează. Cam 5 secunde, așa, judecând ochiometric. Iar domnii splicers aleargă în 5 secunde cale de 4-5 stadioane. Mult succes dacă vrei să-i prinzi.
În ceea ce privește “dacă avem cu ce”, putem discuta despre muniție. Pentru că poți face rost de muniție din două surse:
- o cumperi de la un automat care se întâmplă să vândă gloanțe, explozibil și alte bunuri de larg consum; știți voi, automatele de gloanțe din orașele secrete de pe fundul oceanului; da, alea construite în 1960 de către rușii emigrați în US.
- o găsești pe hoiturile splicerilor uciși de tine. Dar partea asta e cu cântec, pentru că tind să lase-n urmă vreo 4 tipuri de muniție pentru aceeași armă.
Mergi cu shotgunul? Ai 00 buckshot. Ai 03. Ai 02. Ai cine mai știe ce. Tragi cu 00 și se termină muniția aia? Nu, arma nu încarcă automat 03 în loc de 00. Nu, trebuie să faci tu asta manual.
Dacă găsești tipul de muniție la automate, s-ar putea să ai surprize. De pildă, deși eu mai aveam exact două gloanțe, jocul insista că nu mai pot cumpăra altele, pentru că nu le mai pot căra. Ce să fac pe tema asta? Nu se știe. Descurcă-te și tu. Fă ceva. Ce? Treaba ta, ei nu se bagă.
Lăsând muniția la o parte și timpul pierdut “încărcând” arma – în cel mai inoportun moment, desigur, cum altfel? – ești un mic hacker în joc. În speță, când dai de-o ușă sau de ceva safe sau de unul din automatele de mai sus, îți poți testa abilitățile de hacker pe ele. Dacă reușești, poți cumpăra și alte lucruri decât cele care-s listate în mod normal; poți deschide un safe; poți deschide o ușă; ai prețuri mai mici la automate; când apare o alertă (cauzată de faptul că te-a văzut o cameră video) și vin dronele să te măcelărească, poți să-ți testezi și pe ele abilitățile.Aici însă apar niște probleme – probleme cauzate de faptul că același tip de om care-a rescris povestea a gândit și modul în care funcționează chestiile astea.
Vin dronele călare pe tine? Foarte bine, you can hack them. Dar dacă faci asta, vei avea un bâzâit constant în urechi de la ele, pentru că se cam țin după ține. Când trag în inamicii tăi, vor trage și-n tine dacă ești în fața lor. Deși ar trebui să le poți deosebi pe cele hacked de cele inamice, în practică jumătate din timp le vei lovi (și) pe-ale tale, pentru că se bagă în fața ta când ți-e lumea mai dragă. Așa că vei primi un mesaj că drona în care ai tras era prietenoasă. Știți voi, genul ăla de prieten care-ți trage câteva gloanțe-n spate. Friendly fire on.
Vorbind de chestiile pe care le auzi, în joc există tot felul de diaries pe care le găsești. Se pare că întregul oraș era pasionat de blogging audio, pentru că toți înregistrează diverse chestii. Din păcate, unele dintre mesajele respective sunt importante, pentru că în ele poți găsi codul unei uși. Spun “din păcate” pentru că tu încerci să asculți mesajul, dar jocul insistă să-ți bage-n față restul sunetelor – drone bâzâind, splicers cântând despre cum Isus îi iubește (nu e o glumă), chestii de-astea. Ce auzi din mesajele respective? Ce poți. Nu mare lucru.
Cât despre hacking, arată cam așa:
Practic, pentru a trece de astfel de puzzles, nu e necesar să fim mari hackeri; dar ajută dacă suntem instalatori, presupun. Pentru că toate aceste “hacks” funcționează la fel: de undeva începe să curgă un lichid verde, iar tu trebuie să construiești un fel de conductă prin care să curgă lichidul ăla până la punctul ăla marcat cu săgeata verde (în cazul asta, stânga sus). Doar că o mare parte din puzzles încep din poziții relativ imposibile. Nu poți pune o bucată de conducta pe un tile nedescoperit încă. Dacă duce la un alarm tile sau la un overcharge tile, la revedere, ai pierdut. Iar lichidul ăla curge ca dintr-un tânăr beat, nu ca dintr-un domn între două vârste cu probleme la prostată. Desigur, poți să-ti îmbunătățești abilitățile de hacker-instalator în timp, astfel încât să ai mai puține tiles cu capcane; să curgă mai lent lichidul ăla. În realitate, însă, dacă ai decis că vrei să “hack” ceva, ar fi bine să salvezi înainte. Și s-ar putea să cam dai cu save și load de vreo 20 de ori, în funcție de noroc sau de ghinion.
Vorbind de save & load, arată cam așa:
Nu, nu le poți da un nume. Nu poți să-ți numești “salvarea” “încerc să hack un robot”. Nu. Tot ce ai e zona și ora. Mult succes dacă dorești să încarci o chestie anume – știu și eu, din zona anterioară, după ce-ai făcut un quest. Care-o fi salvarea? Nu se știe. Ia-le și tu la rând, vezi și tu, sună un prieten…
O chestie atât de banală nu a putut fi implementată – într-un “Remaster”. Sigur, avem acest feature chiar și-n jocuri din epoca de piatră (Heroes 3), dar nu în Bioshock “Remastered”. Aici nu s-a putut. Era prea greu, înțelegeți și voi…
Vorbind de zone, jocul te avertizează – insistent – dacă încerci să pleci în altă zonă fără să fi măcelărit/salvat toate Little Sisters. Nu vă plictisesc cu ce-s alea; credeți-mă pe cuvânt că nu are sens. Dar eșți avertizat: nu le-ai măcelărit pe toate, vezi c-o să ai nevoie de ADAM (să zicem că-i un fel de currency), că fără ADAM, o să-ți fie foarte greu să termini jocul. Flash news: nu, nu este deloc greu fără ADAM. Chiar nu ai nevoie de el, dacă stau să mă gândesc. Sigur, ajută (te ajută la hacking, iei mai puțin damage, schimbă diverse abilități), dar NU AI NEVOIE.
Dacă tot discutăm de zone și făcut chestii în zone, ce m-a enervat mult mai rău decât partea cu “reloading” sau decât partea cu “uite ammo, nu e ammo” sau “care-o fi fișierul în care am salvat..”, TREBUIE să fie partea cu “questurile”. Pentru că te duci într-o zonă și trebuie să-l opreșți pe Andrew Ryan din a sufoca întreaga populație la grămadă, pentru că omul e hotărât să-i lase fără oxigen. Da, dar pentru asta trebuie să faci tu o soluție folosind clorofilă, apă distilată și nu mai știu ce, că nu contează oricum. Iar pe-astea le găsești când omori diverși monștri. Dar nu “pică” așa, 100% din timp. Nu. Unele sunt mai spre 0.5%. Te simți ca la cel mai prost quest din WoW. Și dacă poți înțelege asta într-un joc ca WoW, e mai greu de înțeles ce caută un astfel de concept în ceva care vrea să fie un shooter, totuși. Pentru că dacă am chef de questuri tâmpite de wow, pot oricând să pornesc wow, nu?
Ah, să nu crezi că ai la vreun punct un fel de tracker al obiectivelor. Doamne-ferește. We don’t do that here. În același timp ți se arată că nu ai un active goal și faptul că ai 3 goals de atins. Adună clorofilă, adună fiare vechi, adună datorii la păcănele; ce poți și tu. Dar nu, nu vezi pe ecran “ai adunat 5/7 sticle de Săniuță cu 6 cilindri în V33”. Nu-i nevoie. Lasă că dai tu clickuri până te prinzi.
Cât despre hartă, jocul asta se poate bate parte-n parte cu Vampire: The Masquerade la capitolul “cine a putut face cea mai inutilizabilă harta”. Și s-ar putea să dea de pământ cu Vampire: The Masquerade, pentru că harta lor e mult mai inutilă și inutilizabilă decât a celorlalți. Unde ești? Da. Unde trebuie să ajungi? Absolut. Unde-o vrea bunul Dumnezeu. Descurcă-te și tu.
Iar dacă e să discutăm de idei crețe, e greu de egalat ideea lor despre cum poți ajunge să faci damage mai mare. Nu știți? Va spun eu: le faceți poze monștrilor pe care-i omorâți. Preferabil înainte de a-i omorî. Da, când vă atacă și vă uitați la cum vă scade viața, voi trebuie să fiți cu camera în mâna, făcându-le poze. Le puteți face poze și după, după ce i-ați omorât, dar pozele alea au un scor – și dacă-s deja morți, scorul e mai mic. Când faceți destule poze, aflați ceva nou despre monștri – cum ar fi faptul că monștrii cu armură iau damage mai mare de la armor-penetrating rounds. Uau. Esteeee????
Dacă va întrebați de unde a apărut noua generație de vânători de pokemon sau de instagram – cei care fac 100 de poze pe secundă oriunde s-ar duce, poze cu ORICE, de la cafea la micul dejun – eu cred că am găsit vinovatul.
Așa cum v-ați dat seama din lista de “salvări”, am terminat jocul. Nu l-am terminat pentru că era bun. L-am terminat așa, ca pe tema la fizică de pe vremuri. “Acum, dacă tot m-am apucat…”
Întreaga colecție a fost cumpărată de pe Steam la £7.99. Mi-e rușine să mă duc să le cer banii înapoi pentru că nu mi-a plăcut jocul și pentru că-i făcut pe genunchi. Orice s-ar spune, dacă un joc te ține jucându-l (mai în scârbă, așa, da’ orisicat) două zile, hai că totuși merită cele aproape 8 lire (și a venit la pachet cu Bioshock 2 Remastered, deci…)
De banii ăștia nu consider că poți avea pretenții (pentru context, înseamnă mai puțin de două cafele la Starbucks aici).
Dar nici nu poți veni că e “Remastered”. Înțeleg, poate-ai umblat la grafică. Poate-ai umblat la sunet (dacă da, foarte prost, a se vedea partea cu diaries de mai sus). Dar n-ai umblat la buguri să le rezolvi. N-ai umblat la partea cu save/load. N-ai prea umblat la partea cu “hacking”. Gfx assets și cam atât, bănuiesc. Însă de banii ăștia, cum am zis, parcă-parcă ți-e rușine să ai pretenții.
Rămâne de apreciat intenția de a aduce în atenția publicului ideea de “obiectivism” a lui Ayn Rand, oricât de penibilă ar fi în realitate. Da, povestea lor e cam măcelărită, cam încropită pe genunchi, cam fără sens – dar măcar au scos pasajele “erotice” din carte. Nu c-aș fi vreun pudic, dar e greu să citești chestiile respective când i-ai văzut mutra lui Marilyn Rand. Poate am prea multe prejudecăți, dar pur și simplu mă gândesc că dacă aș avea o fată care ar arăta AȘA, ar trebui să-i leg la gât cârnăciori prăjiți; măcar câinii să se joace cu ea.
La final, însă, nu ai satisfacția “wow, am terminat jocul, ce tare a fost”. Doar răsufli ușurat, ca atunci când pici și-n vară și rămâi repetent: nu-i chiar ce sperai c-o să se întâmple, dar na: măcar s-a terminat.
