O comparație între doi monștri sacri ai cinematografiei est-europene: „Mihai Viteazul” (1971), regizat de Sergiu Nicolaescu, și capodopera poloneză „Potopul” (Potop, 1974), semnată de Jerzy Hoffmann. Este o confruntare inegală între o halucinație patriotică, menită să bruieze subconștientul românesc cu mândrie națională, și o operație pe cord deschis asupra istoriei, unde sângele, noroiul și trădarea nu sunt cosmetizate.
Dincolo de icoană
Să începem cu „icoana”. Filmul lui Nicolaescu este vizualizarea febrilă a istoriei romantice scrise de Bălcescu și Iorga. Este un film care a funcționat ca un sedativ social, convingându-ne că suntem urmașii unor giganți de marmură. Dar, dincolo de propaganda estetică, pelicula face o dreptate nesperată Olteniei. Nicolaescu surprinde corect faptul că, în epocă, Oltenia era un „stat în stat”: o masă de țărani liberi conduși de o boierime locală feroce – celebrii Frați Buzești, jucați memorabil de Septimiu Sever, Florin Piersic și Ilarion Ciobanu.
Acești olteni priveau spre Târgoviște cu o indiferență suverană, fiind preocupați doar de „sportul” sângeros de la Dunăre: hărțuirea otomanilor. Mihai, interpretat de Amza Pellea nu ca un om, ci ca un monument vorbitor, a bătut la turci cu o „distracție” tactică ce a lăsat Europa înmărmurită, semnalând începutul declinului unui Imperiu Otoman aflat deja într-o defensivă strategică.
Totuși, în goana după mitul unificării – care istoric era o ambiție feudală de tip occidental, nu visul unui stat național modern – Nicolaescu a ratat o poveste de Oscar. În armata pestriță a lui Mihai, un cocktail exploziv de mercenari maghiari, secui, albanezi și italieni, se afla și un englez pe nume John Smith. Da, acel John Smith care avea să devină legenda Americii. Regizorul român a ignorat episodul fascinant al capturării acestuia.
În timpul campaniilor haotice de la granița Valahiei cu Transilvania, în sângeroasa bătălie de la Pasul Turnu Roșu (Rotenturm), englezul a fost rănit și capturat de tătari și otomani. Vândut ca sclav la Constantinopol, el va evada spectaculos prin Rusia pentru a ajunge, ani mai târziu, să fondeze colonia Virginia și să o întâlnească pe Pocahontas. Sergiu Nicolaescu a sacrificat această legătură fabuloasă cu istoria mondială pentru a nu dilua mesajul naționalist cu eroi de import.
Dar adevărata prăpastie dintre cele două filme se căscă atunci când analizăm anatomia bătăliei. Aici vedem diferența dintre propagandă și realism.
La Nicolaescu, bătălia este geometrie și balet. Priviți scena de la Călugăreni sau Șelimbăr. Regizorul folosește mii de figuranți (armata română în termen) pentru a crea tablouri vivante. Soldații mor curat, cad teatral, în linii drepte. Mihai Viteazul intră în luptă ca un zeu al războiului, pe un cal alb, dărâmând inamici cu o singură lovitură de buzdugan, fără să se murdărească pe mantie. Camera de filmat este adesea statică sau panoramică, oferindu-ne perspectiva unui general care privește de pe deal. E spectaculos, e simbolic, dar e fals. E războiul văzut din lojă, o coregrafie menită să ne exalte, nu să ne sperie.
Fizica măcelului: Istoria coborâtă în noroi
La Jerzy Hoffmann, în „Potopul”, bătălia este măcel și fizică. Regizorul polonez coboară camera în noroi, sub copitele cailor, în mijlocul haosului. Când vedem asediul mănăstirii Jasna Góra, simțim fumul înecăcios al prafului de pușcă negru și vedem cum ghiulele sfarmă zidurile și oasele deopotrivă. Dar apogeul este șarja Husarilor Înaripați. Hoffmann nu ne arată o paradă; ne arată o forță cinetică brutală. Vedem sulițele lungi de cinci metri cum se flexează la impact și străpung piepturile infanteriștilor suedezi, vedem caii prăbușindu-se peste călăreți într-o învălmășeală de membre și oțel.
Mai mult, Hoffmann ne oferă cel mai realist duel din istoria cinematografiei: confruntarea dintre protagonistul Andrzej Kmicic (Daniel Olbrychski) și micul, dar letalul colonel Wolodyjowski. Aici nu există piruete inutile ca în filmele de capă și spadă. Există scrâșnet de oțel pe oțel, respirație tăiată, pași greșiți în noroi și tehnica sabiei poloneze folosită pentru a ucide, nu pentru a impresiona. Kmicic, un bătăuș de provincie, este umilit sistematic de un maestru al lamei, într-o scenă care te face să simți frica fizică a personajului.
În „Potopul”, vedem și jaful sistematic al Poloniei de către suedezi – biblioteci furate, opere de artă smulse, o țară dezosată metodic. Este imaginea unei republici nobiliare (acea „Șleathtă” egalitară și trădătoare) care se prăbușește sub propria aroganță.
Concluzia?
Sergiu Nicolaescu ne-a oferit un mit necesar pentru orgoliul nostru rănit, o „icoană” vizuală validată de muzica monumentală a lui Tiberiu Olah. „Mihai Viteazul” a bruiat realitatea pentru a ne da demnitate. Dar Hoffmann ne-a oferit adevărul. „Potopul” este o lecție de anatomie istorică, unde eroismul nu este o poză de manual, ci o consecință a disperării. Amza Pellea rămâne tatăl nostru cinematografic, statuia la care ne închinăm, dar Daniel Olbrychski este soldatul real, cel pe care îl poți mirosi a sudoare, sânge și praf de pușcă. Unul a făcut artă de stat, celălalt a făcut artă pură.
